Mâncaseră mană ani de zile. Și, deodata, pofta le-a batut la usă: “Vrem carne!”. Au plâns, Dumnezeu i-a “ascultat”, și când au luat prima imbucătură, moartea i-a secerat…M-am întrebat mereu dacă și-au urat “Poftă bună” inainte de a mușca din pulpele de prepeliță… Nu cred ca au facut-o. Erau prea grăbiți ca să simtă gustul a ceea ce și-au dorit de ani de zile. Și oricum, poftă aveau deja din plin.

Am înteles că oamenii care merg spre Canaan cu Egiptul in inima plâng din cauza poftei și nu din cauza prezenței lui Dumnezeu sau a umblării cu El.

Au plâns de 5 ori de la ieșirea din Egipt: când au cunoscut înfrângerea într-o luptă pe care nu trebuiau să o poarte (Deut. 1:45), când spusele celor 10 iscoade au fost mai importante decât ce spunea Iosua si Caleb, în Numeri 11 din cauza poftei, și la două înmormântări (Moise și Aaron), cum fac din obligație cei mai mulți…

Aveau motive reale să plângă pentru scopuri bune: trecerea Mării Roșii, inaugurarea Cortului, primirea poruncilor, așezarea Sarbatorilor, dar nu au făcut-o…

Știți ce ne lipsește nouă azi? Lacrimile… Rasul si distractia nu se notează sus, pentru că gâdilă doar firea, însă lacrimile sunt adunate de Dumnezeu în burduf… Oamenii de care s-a folosit Dumnezeu în Biblie au avut lacrimi: Neemia (plânsul zidurilor dărâmate), Ana (plânsul unui suflet amărât), Semănătorii (“cei ce seamănă cu lacrimi…”), Isus (plânsul milei) si multe alte exemple. Plângem si noi, e adevarat, dar mai mult pentru o vilă mobilată sau un model de mașină mai nouă. Pentru a avea ceea ce nu avem din punct de vedere material.

Am ajuns la concluzia că, atunci când lipsesc șervețelele ude dintr-o adunare, semnul prezenței Duhului acolo e sub semnul intrebarii. Am citit despre tineri care într-o anumita tabără, au mers să “se predea” în față mestecând gumă și râzând. Nu-mi imaginez ce “pocăință” urmează…

Îmi spunea dirijorul de orchestră, care azi e un frate în varsta: ”Când cântam noi, prin anii 70, nu vedeam partitura cum trebuie din cauza lacrimilor ce le aveam pe față…”. Azi, avem mult profesionalism, negative, partituri pe 4 voci dar nu mai avem lacrimi… Azi, dacă plânge cineva in Biserica, ne uitam cu mirare… Sau daca plange un tânăr langa noi, zicem: “Săracul, ce slab e din fire…Cine știe câte-o mai fi făcut și ăsta…”. Iar tu, mergi acasă satisfăcut ca fariseul, fără sa stii că sentința pozitivă a mântuirii s-a dat în dreptul vameșului (pentru că noi ca oameni, măsurăm pacatul dar Dumnezeu măsoara căința!)

Apoi, am observat că cei ce merg spre Canaan cu Egiptul în inimă, nu înțeleg că mana din pustie e mai bună decât salata de castraveți cu pește prăjit din Egipt

Da, în Egipt se mânca bine. Aveai chiar și desert: pepenii. Și pentru o salată gustoasă puteai folosi si ceva usturoi sau ceapă.

In pustie? Ei bine, acolo copiii nu isi intrebau mamele: “Ce mancam, mâine?” pentru că toți știau că meniul e același: mană. Mic dejun, prânz și cină. Fără desert. Știți însă care e marea diferență? În Egipt, mâncai bine dar erai rob. În pustie mâncai mană, dar erai liber!.

Știți ce nu înțelegem noi azi? Că Dumnezeu hrănește sufletul mai întai și apoi firea (nevoile nu poftele!). Iar Diavolul începe cu firea (poftele nu nevoile), ca să iți ia sufletul. Te satură bine pe genunchii Dalilei ca să poți dansa orb între stâlpii care iți aduc moartea. În pustie, Dumnezeu a vrut să-I invețe minunea purtării de grijă. Asta era in spatele a zeci de vagoane de mană în fiecare zi. Și în spatele apei care tașnea din stâncă. N-au înțeles minunea asta. Rezultatul? Hainele și încălțămintea nu s-au învechit dar ei au murit…

Tu ce cauți in viata asta, stimate cititor? S-ar putea ca din punct de vedere material să ai doar mană. Poata o viață simplă, cu o situație materială la limită. Dar nu uita: cele mai frumoase experiențe cu Dumnezeu le-am auzit de la oamenii care din punct de vedere material au trăit la limita. Copiii lor, sunt azi in biserică chiar dacă poate uneori sandwich-ul a fost cu margarină și sare la școală fără vreun strop de salam.

Și in ultimul rand (mie greu sa spun asta dar Biblia o confirma): Cei care merg spre Canaan cu Egiptul în inimă, ….nu mai ajung in Canaan.

Drumul din Egipt pana in Canaan trebuia sa dureze 11 zile. Dacă au ieșit luni (e o presupunere pentru o intelegere mai clară), ar fi trebui ca joia viitoare să fie in Canaan.

Cu lacrimi în ochi m-am gandit la momentul ieșirii din Egipt. Când tații s-au uitat la copiii lor gândindu-se: ”spre sfarsitul săptămânii viitoare, veți avea un viitor stralucit. Tata nu va mai fi rob. Si mama va putea sa se ingrijeasca de voi fără sa mai trebuiască să duca paie toata ziua pentru cărămizile Egiptului….” Ei bine, doar doi bărbați din 600.000 au vazut visul asta implinindu-se (dupa 40 de ani…).

Știți de ce? Nu din cauza că au curvit, nici că au fumat, nici că au baut. (nu-i așa că noi astea le condamnăm la cei din lume, satisfăcuți că noi nu le facem si mergem cu incredere spre rai??). Ei bine, ei au murit din cauza unei atituni greșite. Nu au înțeles că Dumnezeul care poartă de grija prin iubire, merită recunoștință și nu comentarii. Spunea cineva că cel mai mare păcat al generatiei actuale e nerecunoștința. Sunt șanse mari să aibă dreptate.

Știți că Dumnezeul nostru e așa de răbdător încât a așteptat ca peste 1 milion de înmormântări să aibă loc în pustie fără fanfare, cor și predici pe puncte? Sincer, nu as vrea sa am parte de o astfel de răbdare… Aceeași răbdare și iubire pe care tinerii de azi o folosesc ca motiv de a păcătui: “Eh, Dumnezeu e bun si iarta, frate!!”.

Poate că ai ieșit din Egiptul acestei lumi. La botez, probabil că ai primit flori și poze frumoase. Dar asta nu e minune…Cea mai mare minune nu e să iesi din Egipt ci să ajungi în Canaan. Și acolo nu se ajunge fără lacrimi, fără experiențe cu Dumnezeu și fără o pocăință reală. Pentru ca, Dumnezeu caută calitate și nu …cantitate.

Drum bun spre Canaan, dar fără a purta Egiptul in inimă!

Advertisements