de Magda Isanos

Invata-ma cu ce sa-ncep intai
si-n care vorbe-anume
tuturor
sa spun ce-albastru-i ceru-n ochii tai,
si cum, de-atatea
lumi luminatori,

pe gura ta surasu-i ca un soare;
ei poate niciodata
n-or sa stie
din fiecare clipa trecatoare
cum ne-am durat noi cate-o
vesnicie

iubindu-ne; si nu vor sti ca-n glas
iti cânt atatea cantece
când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niste cuvinte simple-ar fi
ramas.

Invata-ma cu ce sa-ncep si cum
sa-i spun
aceste-i lumi cat mi-i de draga
ca te-a nascut, cu truda ei intreaga,

pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodata n-o sa
stie
c-a inflorit în flori si-a curs în ape,
ca din pamânt si sura
vesnicie
sa mi te-aduca, -asa cum esti, aproape;

si, fiindca-o
sa murim si noi odata,
gandeste-te: n-ar fi pacat sa moara,

cuprinsa-n noi, atata primavara,
si dragostea cu inima
deodata?…

De-aceea, spune-mi cum sa-ncep anume,
si eu voi scrie
toate, fir cu fir,
ca dispretuitori de cimitir,
sa ne iubim de-a
pururea pe lume.