Una din cele mai frumoase poezii, compusă de unchiul Simion Buzduga

Apari un prunc scăldat de cânt şi soare,
Începi cu zâmbet frăgeziu de mai,
Înspiri în jur viaţă şi vigoare,
Vezi tot întinsu-n strălucit alai.

Pe nesimţite izbucneşti în freamăt,
Zglobiu şi de cunoaştere setos,
Dar prin răstimpi al clopotului dangăt
Îţi sună blând momentul preţios.

Începi să-nfrunţi prin viforul vieţii
Cu pieptul tremurând prin vijelii,
Te prăbuşeşti când zorii dimineţii
Sunt înghiţiţi de norii plumburii.

Te-ntrebi: Rămâne omul numai tină?
Un chip uitat şi stins într-un album?
Dar zbuciumul, nobleţea şi-orice vină,
Vor trece ca şi colbul de pe drum?

Să lupţi cu răul? E inacceptabil!
Prea-i mic mănunchiul anilor de vis
Şi totuşi, ai ceva inestimabil:
E sufletul, ce vrea în Paradis!

Şi ce ţi-ar folosi averea lumii,
Când scopul sfânt e să ţi-l mântuieşti,
Să-l aperi de tentaţiile humii,
Ca în final s-ajungi în slăvi cereşti?

Nu te gândeşti că anii vieţii zboară,
De ce zoreşti în tot ce-i efemer?
De ce-l condamni ca să rămân-afară?
De ce nu vrei să locuiască-n Cer?

Opreşte-te, că viaţa ta apune!
De vrei să fii cu Cel ce-I veşnic viu
Slujeşte-I azi, nu-n ziua când vei spune:
Aş vrea, dar e târziu… e prea târziu…

Advertisements