Într-o odaie micuţă şi sărăcăcioasă din podul unei case situate în mahalaua unui mare oraş, zăcea un băiat orfan, cu numele Tom. De mai bine de doi ani zăcea acolo, culcat pe un pat sărăcăcios. Părinţii lui muriseră de mulţi ani şi l-au lăsat în grija unei rude bătrâne, pe care băiatul a numit-o mama-mare.

Tom se născuse olog şi în tot timpul vieţii sale tot suferind a fost. Cât i-a fost cu putinţă, mai făcea câte o treabă la câte cineva, ca să câştige câţiva lei. Dar foarte curând după moartea părinţilor lui n-a mai putut să părăsească patul. Proprietăreasa casei, o bătrână, a dat orfanului odăiţa din podul casei, ca să stea acolo.

Când trăia mama lui, ea l-a învăţat să scrie şi să citească, dar aceasta fiind creştină numai cu numele, n-a avut cine-i vorbi de Domnul Isus. De multe ori, iarna s-a dus şi la adunare, dar mai mult ca să se încălzească lângă soba din sală. Rebegit de frig, ostenit şi flămând cum era, abia era în stare să ia aminte la cele ce se spuneau acolo.

Când a venit însă vremea să zacă singur în odăiţa lui, atunci şi-a adus aminte de acele seri. Şi-a adus aminte de câte un cuvânt pe care l-a auzit atunci şi, încet-încet, s-a născut în el dorinţa să afle cât mai mult despre acele lucruri dumnezeieşti şi, dacă s-ar putea, să aibă şi o Biblie care să fie a lui.

Într-o zi a rugat-o pe mama-mare să-i facă rost de o Biblie. Răspunsul pe care l-a primit n-a fost deloc îmbucurător. Bătrâna i-a spus cu ton batjocoritor că ea nu-şi bate capul cu acestea. Şi apoi, pentru ce i-ar trebui o Biblie?

Citește mai departe