sabinawurmbrandA trecut încă o zi în acea celulă fără să fi fost vizitată de vreun doctor. Totuşi eram bucuroasă să rămân acolo, în nădejdea că voi putea vedea din nou pe omul acela. Nu puteam crede că Richard era mort. Un anume verset din Biblie îmi venea necontenit în gând: “Să trăiască Ruben şi să nu moară!” (Deuteronom 33.6). Ruben se întâmpla să fie şi numele soţului meu în ebraică, şi cuvântul acesta îmi suna în urechi ca o făgăduinţă.

Abia după 48 de ore, autorităţile închisorii şi-au amintit că am fost trimisă acolo ca un caz urgent. Am fost scoasă din celulă şi pusă pe un pat cu ceraceafuri şi pătură. O doctoriţă tânără, în halat alb, vizita bolnavii: “Acum trebuie să mănânci tot ce ţi se dă”, îmi spuse ea cu blândeţe, fapt pentru care îmi dădură lacrimile.

Doctoriţa Maria Cresin venise de curând de pe băncile şcolii de medicină. Ea muncea cu curaj şi abnegaţie acolo, fără ajutoare sau asistenţă de vreun fel în închisoarea suprapopulată. Pacienţii o adorau.

Sufeream de o boală urâcioasă de piele – un fel de scorbut – spunea, din cauza malnutriţiei. Singurul remediu: hrană adecvată. Ea mi-a făcut şi câteva injecţii de întărire şi, după un timp, am început să-mi revin. Petele şi mâncărimea de pe trup începuseră să se vindece. Colita şi atacurile de diaree încetară şi ele. Lipsa de vitamine, care ne slăbea tuturor vederea, încât mulţi deţinuţi nu mai puteau vedea noaptea, se îndreptase.

În patul de alături se afla o altă deţinută, care fusese foarte bogată altădată. Ea era sigură că va fi eliberată în curând.

– Oare nu e acum generalul Eisenhower noul preşedinte al Americii, iar Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii? Aceşti doi soldaţi-eroi nu vor lăsa Europa de Răsărit să rămână în sclavie! Iar când vor veni americanii, îi vor pune pe ruşi să ne plătească compensaţii pentru toate averile jefuite. Calculând după veniturile mele de dinainte, voi cere să mi se restituie cinci mii de lei pe zi pentru toată perioada. Or, aceasta se ridică la frumuşica sumă de un milion. Voi fi asigurată până la sfârşitul vieţii. Ceilalţi o numeau “milionara”.

Spitalul Văcăreşti era, de fapt, sub supravegherea unui ofiţer de partid (căci şi medicina, ca oricare altă sferă de activitate în statul socialist, trebuie să fie şi ea practicată în spiritul luptei de clasă!) Într-o seară, ofiţerul acesta ne-a făcut o vizită însoţit de unul din colegii săi în uniformă şi ne-a ţinut un discurs pompos lăudând privilegiile comunismului. La urmă el a încheiat astfel:

– Cine mai are azi nevoie de Dumnezeu când spitale atât de moderne şi avansate ca acesta sunt libere şi la îndemâna fiecăruia?

– Domnule locotenent, am răspuns eu, cât timp oamenii vor trăi pe pământ vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu, care dă şi viaţă şi sănătate. Oricine locuieşte într-o casă, ştie că ea a fost plănuită de un arhitect, după cum oricine e invitat la un banchet ştie că bucatele servite au fost preparate de un bucătar. Noi oamenii suntem cu toţii invitaţi la acest mare banchet care se află în lumea aceasta plină de lucruri minunate: de soare, lună şi stele, ploaie care face să rodească pământul, de fructe de tot soiul. Ştim că Cel care a pregătit toate acestea pentru noi este Dumnezeu.

Ofiţerul era furios. Cum am îndrăznit să îl contrazic? Şi cum mai pot să cred în astfel de baliverne? Şi râzând a ieşit cu suita lui, trântind uşa.

Chiar a doua zi un gardian a venit la patul meu ordonându-mi să-mi fac imediat bagajul. Am fost trimisă la colonia de muncă, la o crecătorie de porci. Cincizeci de femei munceau acolo pentru a îngriji câteva sute de porci. Orice muncă în aceste colonii era grea, dar aceasta era mai grea decât toate de până acum, iar hrana care ni se dădea era sub orice critică. Porneam într-acolo dimineaţa, la ora 5, în aceleaşi haine ude, murdare şi rău mirositoare în care ne culcaserăm. Animalele se bălăceau în lichidul murdar şi greţos care nu îngheţa niciodată, şi noi, împreună cu ele, lichidul ajungându-ne până la glezne. Putoarea ni se impregna în haine şi o aduceam cu noi în corturile în care dormeam, iar trupul şi părul nostru erau îmbâcsite de acea miasmă îngrozitoare. Totuşi – ziceam – nouă ne merge ceva mai bine decât Fiului Risipitor din parabolă, căci noi ne putem umple stomacul cu cojile şi rămăşiţele cu care hrăneam porcii.

Cu timpul, pierdusem noţiunea lucrurilor, vedeam moartea în faţă în fiece zi; lumea toată mi se părea acum un imens ocean de lacrimi şi disperare, mai mult ca oricând înainte. De la o vreme simţeam că alunec şi eu din ce în ce în mreaja disperării, şi un glas mi se ridica în inimă mereu: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

Curăţatul cocinilor se făcea stând ude, flămânde şi pe jumătate goale în lichidul murdar, cărând cu roaba munţi întregi de murdărie, pentru a le găsi iar pline a doua zi la fel ca înainte. Pierdusem orice nădejde, atât pentru mine cât şi pentru lume în general, şi îmi aşteptam moartea. Şi poate chiar că nici n-aş fi putut supravieţui multă vreme în acele condiţii. Din fericire însă, nu după multe săptămâni suferinţa aceasta s-a curmat. Domnul mi-a auzit strigătul şi m-a izbăvit de acolo după planul Său. A fost nevoie doar să învăţ o nouă lecţie la şcoala Sa, să sorb paharul amărăciunii până la fund. Astăzi sunt recunoscătoare Lui că m-a trecut şi prin faza aceasta, pentru ca să mă înveţe dragostea supremă pentru Dumnezeu, o dragoste necondiţionată chiar şi atunci când El nu-ţi dă altceva decât suferinţă.

 

Advertisements