Era o zi frumoasă, cu tot cerul senin,
Doream să grăbesc pasul către Ierusalim,
Gândeam că şi-azi veni-voi, cu ceea ce-am furat,
Cu aurul din traistă, puteam s-ajung bogat…

Nu îmi păsa că-n urmă lăsasem multe lacrimi,
Ba chiar atâţia oameni, loviţi de-a mele patimi,
Ah, câte mai făcusem, şi le ştiam doar eu
Nu îmi păsa de nimeni, nici chiar de Dumnezeu…

Încă o milă, două, iar dincol de finici
Iuda, al meu tovarăş,  unul din ucenici,
M-aşteaptă să îmi spună, cum a întocmit planul,
Vânzării unui om, numit Galileanul…
————————————————-
Trecu o săptămână, de la acea-ntâlnire,
Cu Iuda, trădătorul, şi-a lui planuri haine,
Și-azi, oh, nu pot crede, ce ochii mi-au privit,
Eu, Titus, eu , tâlharul, legat.. . şi… osândit?

Da, aşa mi-au spus soldaţii, “Cu alţi doi condamnaţi,
Îţi vei sfârşi viaţa… toţi trei crucificaţi”,
Sentinţa a fost dată, toţi trei vom duce crucea,
Urcând dealul Golgotei, vom împlini porunca.

Da, şi-am pornit, cu crucea, pe umărul meu drept,
E grea, iar lemnul tare apasă greu pe piept,
Dar ce e cu Acesta, de poartă-aşa o cruce,
De-abia a ridicat-o,  o va putea El duce… ?

Ia să Îl văd mai bine, de ce-i aşa lovit,
Scuipat şi plin de sânge, întruna e hulit,
O, dar de ce privirea, ‘Şi întoarce aşa de blând,
Peste ostaşii care-L lovesc mereu, urlând…

Oh… dar oare cine-i, unde L-am mai văzut,
Privindu-L mai de-aproape îmi pare cunoscut,
Ah, da, e-Acela care de Iuda a fost trădat,
Galileanul, dar oare de ce L-au condamnat?

Ce vină grea găsiră, în El, Samariteanul,
De ce al Lui vechi tovarăş, el, Iscarioteanul,
L-a dat fără de milă pe mâna lor, sărmanul,
O, Iuda, nu văzut-ai în El pe-acel ce-i harul?

Şi-urcarăm greu-nainte, pe Via Dolorosa,
Dar nu puteam privirea să nu o ţin întoarsă,
Spre El, care, cu greu, urca încet, de parcă,
Pe spatele-I ar duce povara lumii toată…

O, iată, că se-apleacă, o, e-n genunchi sub cruce,
Povara de păcate şi crucea de-abia duce,
Aş vrea să strig, să vină, un ajutor să-I dea,
Cineva din mulţime, dar nu e nimenea…

“Cum aş putea, Străine, să-Ţi ofer ajutor,
Să Te feresc de-ostaşii, care doar moartea-Ţi vor
Măcar un strop de apă, pe buzele-Ţi uscate,
Măcar o dată-n viaţă, de mine fie-udate…”

Dar, iată, că pe-un tânăr, un om de prin Cirena,
Îl pun să ducă crucea  lui Isus, dar aievea,
Îl văd fără de cruce, dar tot păşind cu greu,
Povara lumii duce-acest Fiu de Dumnezeu…

Și  iată  că ajuns-am pe dealul Căpăţânii,
Şi-ostaşii-ndat pe cruce ne pironesc, hainii,
Dar mie nu îmi pasă, eu ştiu, sunt condamnat,
dar acest Om e oare pe drept crucificat?

Şi-mi amintesc că-ntruna  plângea şi se ruga
Pentru-acei de sub cruce, pentru care murea,
Şi-mi amintesc aievea, c-am auzit deodat’
“O, Tată, iartă-i Tată, căci ei nu ştiu ce fac!!!”

Dar n-oi uita vreodată, orice s-ar întâmpla,
Cum eu am spus cu lacrimi, “Nu merită osânda,
Noi doi tâlhari, la moarte, crucificaţi pe drept,
Dar el… Galileanul, Isus din Nazaret?

Ucis-a el vreodată, a jefuit cândva,
Ori mai degrab’ cu milă, el mâna-Și-ntindea,
Peste bolnavii care un ajutor cereau,
Pe toți aceştia-ndată, pe loc îi vindeca.”

Şi-acum momentul vecinic, rămas-a-ntipărit,
Când el cu greu, în şoaptă, către min’ a grăit,
“Oh, Titus, niciun merit să ştii că tu nu ai,
Dar azi, prin a Mea jertfă, vei fi cu Mine-n rai!!!”

Şi mă privii Străinul, dar pentru mine-acum,
Acel om de pe cruce, era un tată bun,
Simţii o pace-adâncă, ce mă cuprinse-ndat’,
Şi-nţelesei că moare pentru al meu păcat…

Se stinse Galileanul  şi Îl privii plângând,
Simţind în piept iubirea de tată sângerând,
Era o jertfă sfântă, din dragoste chemată,
Şi-n ea-am primit iertare, fără de nicio plată….

Şi-atunci plânsei amarnic, înţelegând că El
Murea ca-ntreaga lume să vadă-n El un miel,
Pentru a lor păcate, a mele  și-ale tale,
Şi toţi să avem parte de-o vecinică iertare…

Scrisă în 6 Aprilie 2004.