Pentru Ioan Botezătorul pocăința a fost tare valoroasă. Toată viața a plătit pentru asta. Primul preț a fost prețul formării în pustie. Nu la filme la mall, nici la ștrand, nici în cluburi de noapte. Nu, el a fost format în singurătate, unde poți striga la Dumnezeu până te aude. Unde poți ca în liniște să asculți vocea lui Dumnezeu. Pustia te formează. Lacrimile și încercările te cresc, chiar daca pe moment te simți dărâmat. Acolo firea se zbate să supraviețuiască dar Duhul tresaltă de bucurie.

                Apoi Ioan a plătit prețul slujirii fără interes. Nu boteza pe bandă pe oricine doar ca să aibă mega-church. Nu. Te trimitea acasă cu foaia de cateheză până făceai fapte bune. Nu te boteza pentru o mână ridicată sus sau pentru o căsătorie în biserică. Nu. El vroia calitate nu cantitate. Noi tare mult slujim cu interes. Punem leul  la colectă să nu zică cei de lângă noi că suntem zgărciți. Facem o faptă bună cu o îndelungă speranță că și stânga va ști ce face dreapta. Ne gândim mereu: Ce ne cade din “slujirea” asta aici pe pământ?

                Al treilea preț plătit de Ioan a fost prețul unei libertăți pierdute. Putea să-l laude pe Irod pentru mașinile ce le are, pentru vila cu piscină și pentru costumul de marcă ce-l poartă. I-ar fi dat Irod trei feluri de mâncare și haine de firmă în loc de “miere și lăcuste” și haina veche de păr de cămilă. Însă Ioan, omul crescut în pustie, spune păcatului pe nume chiar daca prețul e enorm: închisoarea. Știe Ioan că sufletul nu poate fi închis. Ca doar sfinții se simt liberi chiar când sunt închiși (pentru Christos).

                Ultimul preț a fost cel mai mare, a fost prețul unei vieți sacrificate. Știa Ioan că cei care au capul pe umeri nu sunt lăsați de lumea asta păcătoasă să-l poarte multă vreme. Oare cum am negocia noi din închisoare pocăința când ni s-a cere viața? Am căuta în ebraică cumva (sau într-o altă traducere a Bibliei) să-i gasim o portiță lui Irod pentru păcatul lui? Ioan a înțeles că așa de valoroasă e pocăința autentică încât pierderea vieții e nimic.

                Trăim ieftin azi deși visăm că într-o zi vom muri pentru Isus. Fals. N-ai cum să mori pentru Isus mâine dacă azi nu trăiești pentru El. Pentru noi pocăința e tare ieftină pentru aia nu mai plătim prețul. Irod se temea de Ioan că era un sfânt. De tine se tem cei din jur? Pot înjura colegii de la lucru când ești lângă ei fără teamă? Mai creezi disconfort prin sfințenia ta în inimile celor nemântuiți?

                Pocăința autentică are un preț. Și prețul ei e crucea pe care trebuie să o purtăm în fiecare zi. Nu poți muri pentru Isus cât timp nu ai murit față de firea pământească, față de păcatul făcut în ascuns, față de site-urile murdare, față de pozele indecente, față de minciună, bârfă și nemulțumire.

                Vă doresc spor, dar nu la negociat ci la practicat. Oricare e prețul ce ni se cere, merită. Pentru că înainte să ne ceară Isus viața, ne-a dat-o El pe a Sa. Și fie ca trăim, fie că murim, noi suntem ai Lui.

                Să nu mai căutăm pocăință la ofertă și nici la discount. Sunt prea mulți care visează la rai dar trăiesc o viață de coșmar. Să fim sfinți, să nu ne fie teamă de adevăr. Să-l trăim, să-l vorbim și dacă într-o zi vom muri pentru El, am câștigat totul. În ziua când Irod își va serba ziua de naștere, noi vom fi deja în rai.

Trăim într-o lume a terorii, a fricii, a armelor și a răzbunării.  A fi puternic azi înseamnă sa poți da cu pumnul în masă, să urli, să ameninți. A fi puternic azi înseamna să îți parchezi Q7-le pe trotuar și nimeni să nu te poată lua la rost.  Din punct de vedere feminin, a fi puternică înseamnă să ramăi în albumul de poze din mintea multor bărbați, să întorci priviri, să stârnești admirație (sau invidie) prin rochia scumpă și poșeta de sute de euro.

A fi puternic din punct de vedere creștin e însă cu totul altceva. A fi puternic creștinește înseamnă să înveți de la Dumnezeu ce înseamnă temere și cum poți să-ți îngenuchezi dușmanii.

Dacă vrei sa fii puternic, iartă.

Psalmii 130:4 “Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.”

 Asta m-a îngenunchiat. Asta mă face să-L privesc cu admirație și să-mi fie teamă de El. Pentru că nimic nu “ucide” ura din inima dușmanului tău decât iertarea. Asta îl ingenuchiază și îl face să te iubească.

Apoi, dacă vrei sa fii puternic, smerește–te.

Psalmii 130:1 “Din fundul adâncului, Te chem, Doamne!”

Psalmistul îl striga pe Dumnezeu din groapă, pentru că doar Dumnezeu te mai poate ridica azi de acolo. Asta a făcut Isus, s-a aplecat așa de jos, încât nici o groapă unde stă azi vreun păcătos nu I se pare prea adâncă.

Mă tem de Dumnezeu. Mă apuca frica când Îl văd pe Cel Atotputernic cum își demonstrează atot-puternicia iertându-mi trecutul când putea să-mi ia firul vieții și să-mi dea drumul în hău.

Mă tem de Dumnezeu. Mă uimesc când văd pe Cel mai bogat din Univers cum coboară în iesle, colindă pe jos drumurile Iudeii, îngenunchiază în Ghetismani, ca apoi smerenia să atingă apogeul când alege să coboare în inima mea.

Mă tem de Dumnezeu. Dar și de cei care-L urmează. Așa de tare mă tem de discipolii Lui, încât aș vrea să-i am oricând prin preajmă. Pentru că nimic nu e mai scump în viața asta decât un om smerit, care iartă și știe să lege sandalele pline de praf ale celor din jur, într-o lume care crede ca stă în picioare dar care și-a pierdut demult echilibrul.

Discipolii Lui sunt puternici. Tare puternic trebuie să fii să poți să-ți permiți multe și totuși să iubești simplitatea. Să poți să te razbuni și totuși să întorci celălalt obraz. Să șii ca ai dreptate și totuși să alegi să pierzi.

Dacă vezi un om smerit, spune-i să te ia cu el. Nu te speria că lucrurile scumpe ale lumii, el nu și le permite. E prea sărac pentru ele. El are altfel de bogății. A învățat de la Cineva valoarea smereniei și tezaurul iertării. E puternic pentru că stă la umbra Celui Atotputernic!