Nevoia de oameni ai rugaciunii

Probabil ca ai ascultat zeci de predici pe aceasta tema….Si la ultima din acestea ai promis ca timpul de partasie cu Domnul se va accentua. Si dupa doua saptamani ai realizat ca, cele 30 de minute ce ai spus ca le vei petrece in rugaciune, au ajuns la 10…

Vorbeam cu bunicul meu cu cativa ani in urma si imi spunea: “Cristi, pe vremea noastra, venea un cioban sa ne predice care avea 4 clase. De-abia stia sa citeasca din Biblie, dar dupa 5 minute de predica, Biserica intra intr-o rugaciune de peste o ora…Astazi s-au inversat lucrurile. Se predica o ora si ne rugam 5 minute. Cine s-a schimbat”?

Am meditat mult la cuvintele acestea…Am luat biografiile unor misionari, oameni care au ramas in istoria Bisericii si am gasit cateva aspecte cutremuratoare:

Bunica lui Adelia Fiske (o misionara ce a slujit in Persia), a fost o femeie evlavioasa si dedicata rugaciunii. In ultimele zile din viata aproape intregul timp si-l dedica mijlocirii ca urmasii ei sa fie oameni credinciosi. In anul 1857, cineva a luat o geneaologie a familiei si a descoperit ca 300 din descendetii ei directi erau membrii ai Bisericii….

Mama unui tanar, spala hainele vecinilor in satul in care locuia, in acest timp, amestecand lacrimile unor rugaciuni fierbinti cu apa din vase, pentru ca fiul ei sa fie mantuit. Mai tarziu, fiul ei avea sa devina invatatorul de scoala duminicala, sub indrumarea caruia a crescut D. L. Moody, omul de care Dumnezeu s-a folosit intr-un mod exceptional.

David Brainerd a trait 29 de ani, din care doar 8 ca si credincios, din care doar 4 ca si misionar. Rugaciunile lui insa, si marturia Sa, au ispirat pe William Carey, David Livingstone, Jim Elliot si multi altii. Petrecea ore in sir in fiecare zi rugandu-se pentru mantuirea Indienilor si pentru inaintarea Evangheliei pe pamantul american.

Abraham Lincoln marturisea:”Imi amintesc rugaciunile mamei mele care m-au urmarit toata viata…De fapt aceste rugaciuni mi-au fost aproape mereu”

Cineva afirma: “Daca as fi dorit sa umilesc pe cineva, l-as fi întrebat despre viata lui de rugaciune.”…

“Orice facem în viata de credinta este mai usor decât rugaciunea.”, spunea Dr. Martin Jones…

Am ajuns la concluzia ca majoritatea crestinilor vremurilor noastre au schimbat prioritatile… Se fac atat de multe conferinte pe tema rugaciunii, a trairii unei vieti de sfintenie, se organizeaza tot felul de concerte pentru a chema tinerii mai aproape de Dumnezeu, insa se pierde un lucru tot mai mult: Rugaciunea. Am observat timp de lauda si inchinare (de fapt doar lauda) de peste jumatate de ora in multe Biserici, dar imi trebuie ceva timp sa imi amintesc cand am vazut o rugaciune de asa durata …

Dorim binecuvantare in casatorie, in viata de familie, dar ma intreb unde sunt cei care sa ceara acest lucru? Credem ca daca parintii nostri au fost credinciosi, ni se cuvine sa primim binecuvantarea…

Mi-aduc aminte de 3 tineri care au schimbat religia unui imperiu…Probabil ca daca eram in locul lor ziceam:“Dumnezeu se uita numai la inima (cum afirma multi astazi), deci pot sa ma aplec ca doar stie Dumnezeu ca inima mea e a Lui”. Cred insa ca acei tineri au avut parinti care i-au invatat ce inseamna adevarata inchinare. Ce mult inseamna sa nu te compromiti, si sa mergi contra curentului…Ce mult inseamna sa ai o partasie zilnica cu Dumnezeu.

O, daca am avea in fiecare Biserica trei tineri ca acestia! Mame si bunici ca si Eunice si Lois. Oameni dedicati nu alergarii dupa prosperitatea materiala, ci mistuiti de dorinta de a-si vedea familiile langa Dumnezeu, sa traiasca o viata de rugaciune…

Aceste cuvinte sunt un strigat pentru intoarcerea la o viata de rugaciune…La o viata de traire practica, ca de teorie suntem plini. La o viata in care sa zicem: “Tata“, si El sa zica-“Iata-ma”… La rugaciuni care sa miste cerul, si Dumnezeu sa raspunda…


“Oh, de-ar fi sa ma mistui pentru Dumnezeu! Însa orice mi-ar cere Dumnezeu sa fac, n-as putea face fara rugaciune. Oh, fa-ma, Doamne, om al rugaciunii!”
– Henry Martin

Cand tata se roaga…

O poezie cu autor anonim…dar deosebit de profunda…

Daca esti tata, sper sa iti slujeasca ca exemplu…

Daca ai un asemenea tata, plange linistit de bucurie…esti binecuvantat…

Când tata se roagă, el nu foloseşte
Cuvinte rostite mereu la amvon;
Vorbeşte de lucruri diverse, fireşte,
Dar toate sunt altfel;şi vorbe şi ton.

Când tata se roagă la dânsul acasă
El vine la Domnul cu multe nevoi;
Dar tot ce-l frământă şi tot ce-l apasă
Mai mult decât toate atunci, suntem noi.

Când tata se roagă, în casă-i tăcere;
Ce calm, ce-adâncime îi tremură-n glas!
Noi ochii ne-nchidem şi până-n unghere
Se-aude bătaia bătrânului ceas.

Când tata se roagă, el basme nu spune
Îi ies de pe buze cuvinte fierbinţi,
Rugându-L pe Domnul să fac-o minune
Să-i fie băieţii mai buni, mai cuminţi.

Când tata se roagă mereu îşi arată
Dorinţa aprinsă ce-o poartă în piept:
Să nu se mai certe ai săi niciodată
Să umble cu teamă pe drumul cel drept.

Când tata se roagă, simţim o putere
De sus cum coboară precum un şuvoi
Şi-n inima noastră se naşte-o durere
Că tatei dureri, îi producem şi noi.

Când tata se roagă, pricepi şi tu, frate,
Că poate-i şi el uneori supărat,
Că nu i se face întruna dreptate,
Că multe necazuri spre el se abat?

Dar tata se roagă şi iarăşi se roagă,
Suspină şi geme, şi cere-ajutor;
Şi dacă se roagă de-o viaţă întreagă
Să fie acesta un lucru uşor?!

Da, tata se roagă! Deşi câteodată
Noi nu înţelegem cuvintele lui,
Îi strângem puternic mâna de tată,
Căci alta mai caldă, mai gingaşă nu-i.

Ssst! Tata se roagă! Cu zarva e gata!…
Dar mâine intrând în al Slavei Palat,
Păstrăm amintirea eternă că tata,
O viaţă întreagă cu foc s-a rugat.

Cand iti lipseste un (singur) lucru…

Terminase Isus de predicat in acea zi, in acel loc, si tocmai cand era gata sa plece, vine un tanar, I se inchina, si il intreaba de felul in care poti avea viata vesnica. Ii enumera Isus poruncile iar el confirma ca le-a pazit cu grija. Culmea, Isus nu il contrazice ci il iubeste spunand-ui: “Îţi lipseşte un lucru…”

Urmeaza un paradox…. Tanarul pleaca, si desi Isus il iubeste nu striga dupa el cum ne-am fi asteptat noi: “Hei, tinere, nu-I chiar asa cu pocainta. Vino aici cu ucenicii, umblam impreuna, predicam,  evanghelizam, mai auzi si tu cateva chemari, mai vezi ceva minuni, si in 3-4 ani o sa rezolvi tu si lucrul asta.”. E greu de inteles cum de nu s-a intors Isus catre ucenici sa le spuna: “Dragii mei, eu am fost cam dur cu el…daca mai vin la voi tineri din astia sa le spuneti totusi ca se poate si mai usor cu lucrurile sfinte….”.

Traim vremuri cand sunt pline adunarile de pocaiti la care le lipsesc multe lucruri. Spunea un pastor: “Daca le spun de probleme si pacatele in care traiesc pleaca toti si raman singur”. Si daca nu le spui? Da, iadul va fi plin de pocaiti carora le-a lipsit un singur lucru! Si culmea, cu toate ca Isus i-a iubit!

Citeam cu lacrimi ieri intr-o adunare textul in care Dumnezeu ii spune lui Moise: “Destul! Nu-mi mai vorbi de lucrul acesta!” Sunt infiorat in Duhul meu sa vad ca un om caruia Domnul ii vorbea gura catre gura, care era cel mai bland om pe pamant, care traise zeci de ani cu gandul la Canaan, ramane doar cu o poza a tarii promise, vazute de departe, de pe muntele Pisga. Daca I se intampla asta Mariei sau lui Aaron, mai intelegeam…. Dar lui Moise??? Pentru un singur lucru? Doar pentru ca a lovit stanca si nu i-a vorbit?“Doamne dar chiar asa dur esti?”

 

Lipsesc atatea lucruri in familii… Familiile crestine plang la filme (“crestine”) impreuna dar nu plang la rugaciune impreuna. Barfesc duminica la amiaza, la masa, pe slujitori, dar nu se roaga pentru ei, desi trimit bilete la amvon la aceiasi slujitori, cand copilul lor e in spital. Ies fetele pocaitilor din casa in blugi stramti la scoala, si in rochii mulate pe corp la biserica, si se mira pastorul de ce nu e har in biserica. Stau baietii pe site-uri murdare in camera lor singuri si se intreaba adunarea de ce grupul de Lauda si Inchinare nu canta cu foc. In cele mai multe familii, jocurile pe calculator ocupa un loc de cinste, iar “Biblia povestita copiilor” e aruncata undeva dupa un dulap. La marturisire, se aduna atatea lucruri lipsa si se intreaba pastorii: “De ce??? Ca doar le-am predicat zeci de ani”. Nu se mai pocaiesc vecinii nostri la evanghelizari, la predici pe puncte, fanfare, cor etc desi Ninivenii s-au pocait la o singura propozitie (nu pentru ca nu sunt predici bune ci pentru ca pocaitii din adunare nu mai traiesc pocainta!).

 

Haideti sa ne punem intrebarea: ce lucru imi mai lipseste? Mai bine sa ne-o punem noi acuma decat sa ne spuna Domnul la judecata: “Niciodata nu v-am cunoscut”. “Doamne, dar am cantat in fanfara 10 ani, in cor 12 si chiar am fost la biserica in fiecare duminica dimineata si seara”“Degeaba, ti-a lipsit un singur lucru. Stiai despre ce e vorba, stiai ca eu cer o pocainta intreaga dar ai sperat mereu ca ‘merge si-asa’.”

 

Cand iti lipseste un singur lucru… nu intri in Rai.

 

Un cadou cu o valoare eterna…

Teddy Stallard era un băiat căruia i se potrivea bine expresia “unul dintre aceşti neînsemnaţi fraţi ai Mei.” Nu-l prea interesa şcoala. Hainele lui erau mereu şifonate, pantofii veşnic prăfuiţi, părul niciodată pieptănat. Un copil cu o faţă inexpresivă, ce nu te lăsa să intuieşti nimic din ceea ce se întâmpla în interiorul lui. Ochi sticloşi, care priveau de obicei în gol. Când Miss Thompson, învăţătoarea lui Teddy, vorbea cu el, acesta răspundea monosilabic. Dezinteresat, cu greu l-ai fi putut îndrăgi, darămite iubi. Deşi Miss Thompson afirma mereu că simte aceeaşi dragoste faţă de toţi elevii ei, în realitate lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Când corecta lucrările lui Teddy, îi făcea aproape de fiecare dată plăcere – oricât de nefiresc ar părea – să sublinieze cu roşu răspunsurile mereu pe dos pe care le dădea Teddy la întrebări, iar când scria un “insuficient” la sfârşitul lucrării era cuprinsă de un sentiment reconfortant. De fapt, Miss Thompson ar fi trebuit să ştie cel mai bine cum stau lucrurile, doar citise evaluările anuale şi ştia mai multe despre Teddy decât îi plăcea să recunoască. Evaluările erau cât se poate de obiective:

  • Clasa I – Teddy promite rezultate bune la învăţătură şi un comportament bun, dar situaţia lui familială lasă foarte mult de dorit.
  • Clasa a II-a – Teddy ar putea să dea mai mult. Părinţii nu îl sprijină suficient de mult. Mama lui este grav bolnavă.
  • Clasa a III-a – Teddy este un copil cuminte, dar mult prea serios. Învaţă greu. Mama lui a decedat anul acesta.
  • Clasa a IV-a – Teddy nu reuşeşte să ţină ritmul, dar are un comportament bun. Tatăl lui nu se interesează de el.

Crăciunul bătea la uşă. Băieţii şi fetele din clasa domnişoarei Thompson i-au adus câte un cadou de Crăciun. Şi-au îngrămădit darurile pe catedră, strângându-se nerăbdători în jurul ei, aşteptând curioşi să vadă ce va zice Miss Thompson. Printre cadouri se afla şi unul din partea lui Teddy Stallard. Miss Thompson a rămas tare surprinsă că şi el i-a adus un cadou, dar chiar aşa era! Împachetat în hârtie ieftină şi lipit cu bandă adezivă, cadoul lui Teddy făcea notă discordantă cu celelalte cadouri. Pe hârtia de culoare maronie scria simplu: “Pentru Miss Thompson, de la Teddy.” Când învăţătoarea a deschis pacheţelul, din el au căzut o broşă lipsită de gust, cu pietricele din sticlă colorată, dintre care jumătate lipseau, şi o sticluţă cu parfum ieftin. Colegii şi colegele lui Teddy au început să chicotească şi să-şi dea ghionturi la vederea “cadoului”, însă învăţătoarea a avut suficientă înţelepciune şi prezenţă de spirit ca să-i reducă imediat la tăcere, prinzându-şi broşa în piept şi picurându-şi câţiva stropi din parfumul ieftin pe încheietura mâinii stângi. Şi-a ridicat braţul şi i-a lăsat pe copii să miroasă şi i-a întrebat: “Ei, ce părere aveţi? Nu-i aşa că miroase frumos?” Aceştia au reacţionat entuziasmaţi cu “oh” şi “aa”, nedorind să îi strice bucuria.

La terminarea orelor, când toţi ceilalţi elevi au plecat acasă, Teddy a rămas în urmă. S-a apropiat încet de catedră şi a murmurat abia inteligibil: “Miss Thompson… Miss Thompson… mirosiţi exact ca mămica mea… şi broşa ei vă vine foarte bine. Mă bucur atât de mult că v-au plăcut darurile mele.” După ce Teddy a ieşit din clasa, învăţătoarea s-a prăbuşit pe genunchi lângă scaunul de la catedră. Cu faţa brăzdată de lacrimi amare, ea l-a rugat pe Dumnezeu să o ierte. În dimineaţa următoare, când copiii au intrat în clasă, au fost întâmpinaţi de o învăţătoare transformată. Miss Thompson nu mai era aceeaşi. Nu mai era o simplă învăţătoare, ci devenise un instrument în mâna lui Dumnezeu. Îşi propusese ca pe viitor să-şi iubească într-adevăr elevii şi să îi trateze în aşa fel încât să le dea aripi şi să le influenţeze întreaga viaţă în bine. A început să-şi dea toată silinţa cu ei, ajutându-i din răsputeri, mai ales pe cei care aveau rezultate slabe la învăţătură, iar dintre aceştia, în mod cu totul deosebit pe Teddy Stallard. La sfârşitul anului şcolar, rezultatele lui Teddy se îmbunătăţiseră simţitor. Îşi întrecuse majoritatea colegilor.

A trecut o perioadă lungă de timp fără ca domnişoara Thompson să mai audă ceva despre Teddy. Însă într-o zi, poştaşul i-a adus o scrisoare. “Dragă Miss Thompson, aş vrea să fiţi prima care află că voi încheia şcoala elementară al doilea din clasă. Multe salutări. Teddy Stallard.” Patru ani mai târziu, a sosit o nouă scrisoare: “Dragă Miss Thompson, tocmai am văzut rezultatele: am ieşit primul pe clasă. Vreau să fiţi prima care află. Nu a fost uşor lucru, dar mi-a plăcut. Multe salutari, Teddy Stallard.” După alţi câţiva ani: “Dragă Miss Thompson, de astăzi sunt dr. Theodore Stallard. Ce părere aveţi? Vreau să fiţi prima care află. Iar luna viitoare mă căsătoresc – mai exact, pe 27. Dorinţa mea este să veniţi şi Dvs. la nuntă şi să ocupaţi locul pe care l-ar ocupa mama mea dacă ar fi încă în viaţă. Sunteţi singura ‘rudă’ pe care o mai am. Tata a murit anul trecut. Multe salutari. Teddy Stallard.”

Miss Thompson s-a dus la nunta lui Teddy şi a ocupat locul pe care l-ar fi ocupat mama lui. Chiar merita acel loc. Prin felul în care se purtase cu Teddy, îi marcase viaţa, iar el nu a putut să uite acest lucru.

* * *

Dar tu, tu ce le-ai putea dărui celor din jurul tău? În loc să le cumperi ceva, îndrăzneşte să le dăruieşti un cadou care să dăinuie în timp. Dar te rog, nu te zgârci! Dăruieşte-te pe tine însuţi unui “Teddy Stallard”, unuia dintre “aceşti foarte neînsemnaţi”, pe care să îl ajuţi în acest fel să devină unul dintre “cei mari”.

 

Experiente cu Dumnezeu – Partea 2

Eram in clasa a 12-a si luasem decizia de a ma pregati pentru admiterea la Facultatea de Politehnica dinTimisoara. Stiam ca trebuie sa parcurg culegerea  cu cele peste 1000 de probleme de matematica de cel putin o data pentru a reusi. Am inceput astfel sa ma pregatesc cate 6 ore pe zi la matematica, singur, pe langa cele de la scoala. Deseori, eram luat in ras de colegi intrucat faceam acest lucru chiar si in pauzele de la scoala. (constient fiind ca Dumnezeu rasplateste munca si nu lenea).

 

Dupa aproximativ 6 luni de munca am simtit ca obosesc si nu eram sigur daca tot acest efort va avea rezultate. Ma rugam mult si ceream Domnului mila si incurajare pentru a merge mai departe. Printr-un vas al Domnului din alt judet am fost incurajat sa imi fac partea mea (ce tine de mine) pentru ca la vremea potrivita ma voi bucura de izbavirea pe care Tatal o va aduce.

 

Am continuat sa ma pregatesc si cu doua saptamani inainte de bacalaureat am realizat ca, la limba romana nu aveam cum sa obtin o nota mare din cauza faptului ca am acoperit tot timpul disponibil doar cu matematica si informatica. M-am rugat insistent si am cerut Domnului sa imi dea izbavire intrucat chiar nu reuseam sa invat la romana… Intr-una din acele nopti am visat ca intrasem la oral in sala de examinare si ca am tras un billet pe care scria: “Harap Alb”. Intr-un fel ma gandeam ca acest vis a fost de la Domnul pe de alta parte am zis ca, desi voi invata Harap Alb foarte bine, voi incerca sa citesc cate putin si din celelalte comentarii ale operelor literare.

 

Zilele s-au scurs, bacalaureatul a venit si am intrat la proba de oral la limba si lit. romana. Cand am extras biletul, am observat cu stupoare ca pe el scria “Harap-Alb”, exact cum visasem. Dumnezeu facuse o minune care s-a finalizat cu nota 10.

 

Cu limba engleza ma descurcam destul de greu pe atunci si, asteptand sa imi vina randul la oral, observam ca multi din colegii mei ieseau dezamagiti, altii chiar plangand pentru ca nimerisera subiecte destul de grele: vorbeste despre scoici, descrie star-ul preferat din fime, cum vezi fenomenul incalzirii globale, etc. Am inceput sa ma rog pe hol si ziceam: “Doamne, tu stii cat de slab sunt eu la engleza. Daca imi cade un astfel de subiect, nu stiu daca voi avea vreo sansa sa trec. Te rog, mai fa o minune…”. Am intrat in sala aproape tremurand si am extras un bilet….Pe el scria: “Talk about your family”. (vorbeste despre familia ta). Am fost atat de bucuros in Duhul incat nu aveam cuvinte de multumire. La final, profesoara m-a intrebat cati frati suntem si al catelea sunt. I-am spus ca suntem 8 frati si eu sunt cel mai mare. Nu ma asteptam sa imi dea mai mult de 6-7 (abordasem subiectul bine, dar cu greseli destul de dese de pronuntie sau gramatica). Mi-a spus: “Pentru ca esti cel mai mare trebuie sa fii un exemplu chiar si la note”. Si a scris: “10”.

Slavit sa fie Tatal!

 

Admiterea la Facultate

 

In 17 si 18 iulie 2005 urma sa dau cele doua probe de cate 12 probleme, in sistem grila. Potrivit statisticilor din anii trecuti, cel care gresea 4 probleme nu avea absolut nici o sansa de intrare. Cel care gresea 3, era la limita si depindea doar de numarul celor care au luat note mai bune inaintea lui.

 

La primul examen am gresit 3 probleme. Am iesit din sala nerealizand ca sunt pe “muchie de cutit cu admiterea”. Am fost destul de relaxat in acea zi dar seara m-a cuprins o teama foarte mare. Eram constient ca aveam nevoie de inca o minune: 10 la examenul din a doua zi.

 

A doua zi, la corectat in fata mea vedeam cum se iau note de 4, 5, 6,7. Cand am urmat, tremurand de emotie, am observat cum profesorul pune macheta peste grila mea si numara. Raspunsuri corecte: Unu, doi, trei…. zece, unspreze, doisprezece. Si-a dat jos ochelarii, m-a privit mirat, si mi-a zis: Felicitari. Am iesit din sala jubiland de bucurie. Mi-am amintit de incurajarea pe care Domnul mi-o facuse cu luni de zile in urma. I-am multumit mult. I-am spus tatalui meu nota iar el a lacrimat. I-am spus: tati, hai sa mancam ceva. Am mers, dar am mancat numai eu, pentru ca el era in post pentru mine…

 

Dragii mei, am scris aceste randuri pentru a va spune ca viata de credinta nu inseamna doar acele 3 ore de duminica dimineata sau doua ore seara. Viata de credinta e viata de zi cu zi ce noi o traim cu Dumnezeu. Stiu dragi tineri ca de la amvoane vi se spune despre multi oameni din Biblie sau misionari care au trait cu sute de ani de zile in urma, si prea putine experiente din vietile celor care predica. Vreau sa va incurajez la o pocainta reala, sincera, (chiar daca trebuie sa mergeti contra curentului acestei lumi si poate chiar contra curentului modernist din biserica voastra) si veti avea parte chiar voi insiva de experiente cu Tatal.

 

Nu uitati, daca veti trai cu adevarat pocainta, Dumnezeu nu va va lasa de rusine. Si inca ceva: sunt momente limita in viata cand, daca nu ai tu personal experiente cu Tatal tau, prea putin te sustine cantarea din biserica sau predica de duminica seara. Momente cand tu strigi: “Tata” si El sa zica: “Iata-ma”. Doar cu o singura conditie: daca cu adevarat esti fiul Lui.

 

Domnul sa va intareasca  pentru o dedicare totala in voia Lui !

 

Experiente cu Dumnezeu – Partea 1

Tags

Intr-una din serile de evanghelizare ce au avut loc in biserica din care fac parte, am avut un indemn puternic sa astern in scris marturia intoarcerii mele la Domnul pentru a fi o incurajare pentru cei care o vor citi. Doresc ca in randurile ce urmeaza sa nu vedeti nimic ce imi poate aduce mie vreo apreciere ci tot ce este relatat sa aduca Slava doar Tatalui din Ceruri.

M-am nascut intr-o familie de credinciosi in luna mai, anul 1986, fiind primul copil din cei 9 care suntem acum. Am crescut in adunare, obisnuit fiind cu Biblia de mic, cu scoala duminicala, cu fanfara, cor si orchestra. Copilaria mea avea sa decurga normal pana la finalul clasei a IV-a, cand, fiind printre premianti, profesorii au hotarat sa ne trimita gratuit intr-o tabara la Marea Neagra. Parintii nu au fost de acord insa la insistentele mele au hotarat in cele din urma sa ma lase.

Am ajuns in Costinesti in ziua de Duminica iar Luni, profitand de faptul ce supraveghetorii dormeau pe plaja, am mers singur in apa. La un moment dat am simtit ca piciorul meu calca „in gol” si ca incep sa ma scufund. Nu stiam sa inot dar am reusit sa dau din maini si din picioare si sa revin la suprafata pentru cateva secunde. Am tras puternic aer in piept si am vrut sa strig „Ajutor” insa nu am reusit sa pronunt decat „Ajut” dupa care m-am scufundat a doua oara constient fiind de faptul ca, prin efortul meu de copil, nu voi mai putea iesi la suprafata.

Mi-am dat atunci seama ca in cateva secunde voi trece in vesnicie si va trebui sa raspund in fata Marelui Judecator de faptul ca desi cantam in biserica si stiam versete de aur pe de rost, vorbeam urat la scoala si imi minteam parintii. As vrea sa iti spun cititorule ca acele momente sunt unice. Daca ai vila in centrul orasului si o masina pe care o deschizi cu cheia din casa, nu te intereseaza. Daca esti primar sau ai doctorate chiar nu conteaza. Tot ce conteaza e viata ta de pana atunci.

E atat de bine ca atunci cand tu esti plecat departe de casa sa ai in urma parinti care sa stea in post si in rugaciune. Tatal le-a ascultat rugaciunile si a facut o minune: a pus un auz extraordinar intr-o femeie care era la cativa metri de mine si care a auzit acele doua silabe ce le-am strigat disperat inainte sa inghit apa sarata a marii. S-a aplecat sub apa, m-a luat de brate si m-a dus la mal. Eram prea buimacit ca sa ii mai spun „multumesc”. Insa, de atunci ii spun Tatalui aceasta, pentru ca mi-a dat sansa la viata.

Am revenit de la mare cu dorinta de schimbare insa aceasta nu s-a intamplat. In iarna care a urmat Dumnezeu avea sa-mi dea inca un semnal… Mergeam sa arunc ceva moloz la cateva case mai jos de noi intr-un loc in care intoarce tramvaiul. Afara era o temperatura de sub -10 grade. La un moment dat, m-am oprit sa observ cum intoarce tramvaiul. Cand a fost in dreptul meu am observat socat ca, incepe sa cada de pe sine. A mers cu toate rotile din spatele vagonului pe langa sine, pana a trecut la vreo 6 metri de mine dupa care intreg vagonul s-a rasturnat chiar langa un gard de beton. Aveam sa-mi dau seama mai tarziu ca nu as fi avut nici o sansa daca as fi intarziat cu 10 secunde si m-as fi oprit mai in spate sa il observ. Au iesit vecinii in strada si au observat un tramvai rasturnat si un adolescent naucit stand langa el. Aveau sa observe ca familia noastra are un Dumnezeu viu. Mi-amintesc cum parintii m-au luat si m-au dus in casa si au multumit Domnului cu lacrimi pentru izbavirea data.

La cateva luni mai tarziu aveam sa intru intr-o biserica penticostala intr-o seara de Evanghelizare, unde mi-am predat viata Domnului dupa predica, la cantarea „Isus e-al meu tovaras scump, din zorii tineretii.” Mi-am inchinat Domnului viata incepand din zorii tineretii si astazi, ii multumesc ca „in toata lumea asta n-am, un Scut mai bun si dulce”.

Stimate adolescent sau tanar care citesti aceasta marturie, as vrea sa-ti spun ca e atat de greu cand Dumnezeu iti da intalnire sub apa, sau langa un tramvai cazut de pe sine, sau la reanimare in spital sau pe marginea unui drum, intr-un accident. Probabil ca nu esti prea mic pentru discutii lungi si nefolositoare pe messenger, pentru meciuri de fotbal pe care le urmaresti, pentru filmele pe care le vezi, pentru revistele lumii care iti plac, pentru anturajul gresit de la scoala, pentru tot ceea ce faci. Vreau sa iti spun ca Dumnezeu nu te considera prea mic sa iti predai lui viata si sa incepi o viata noua inlaturand orice pacat si traind o viata exemplara chiar in adunarea si in scoala unde esti. Sa ai experiente cu el si sa poti in viata asta sa nu te multumesti doar cu pocaitna parintilor tai ci cu o relatie personala cu el.

Ferice de tine daca Il intalnesti.

Merita. De fapt e singurul lucru care conteaza pana la urma in viata asta.

Suferinta lor, bucuria noastra

Sarbatoarea bucuriei are in umbra ei, nevazuta de multi, amprenta suferintei si prezenta durerii. Oameni care au avut in viata lor evenimente la care nu tocmai au jubilat, ci la care au plecat capul, au inteles chemarea si au mers mai departe pentru ca erau pocaiti. Nu penticostali, nici baptisti, nici colindatori, ci pocaiti.

Maria – schimbari dureroase: probabil ca si orice alta fata isi imagina si ea o prietenie fara grijuri, o logodna cu felicitari, o casa la tara cu flori in fata pe care sa le uzi in fiecare zi, o viata fara grijuri. Ce a avut in schimb? O prorocie care putea sa o coste uciderea cu pietre daca era prinsa, o relatie dusa cu frica de pe o zi pe alta, o nastere in grajd si o fuga prin Egipt. Cate fete si-ar dori o astfel de “voie a Tatalui” pentru ele in zilele noastre?

Iosif, chemare dureroasa: sa te pastrezi curat si sa vezi ca logodnica ta e insarcinata, asta inainte ca sa te „linisteasca” ingerul Domnului… Sa duci o relatie mai prin umbra, nu din cauza duplicitatii tale ci pentru ca, chemarea Domnului uneori e dureroasa. Sa stii ca Isus e la un pas de a intra in lume si trebuie sa te lupti sa ii asigur un minim de conditii la un han, iar ei sa iti inchida usa in fata. Sa ii oferi sotiei tale in locul unui spital matern, un grajd, dupa 130 de km de drum… Poate chiar sa te intrebi daca toate mesajele ingerilor au fost autentice cand vezi ce grea e voia Lui… Dureros, nu?

Isus, misiune dureroasa: „daca s-ar fi nascut in Palatul lui Irod tot ar fi fost o prea mare smerenie fata de slava ce a lasat-o in cer” spunea cineva. A avut probabil o copilarie dureroasa. Cuiele si lemnul din tamplarie cu siguranta ii aminteau zilnic de finalul misiunii. Nu a facut teologia la Arad sau Bucuresti insa la doisprezece ani punea intrebari in templu iar oamenii invatati nu gaseau raspunsuri. Nu a terminat facultatea de Medicina la Cluj sau Timisoara insa tamaduia bolnavii cu o mila iesita din obisnuit. Si-a parasit parintii la 30 de ani, parca neinteles. Si-a ales 12 oameni simpli pe care i-a invatat 3 ani jumate ca viata de crestin inseamna slujire, ca pana sa fie „pesti in mreaja” s-ar putea sa treaca ani nu doar o noapte. Din cei 12, unul l-a vandut pe aprox. 360 de RON, 11 l-au parasit si doar cel ce a inteles iubirea l-a insotit pana la cruce. S-a nascut intr-un loc fara apa si mancare si a murit tot intr-un loc asemanator, desi avea cel mai mare drept la apa intrucat crease izvoarele.

Va doresc o sarbatoare in care sa intelegeti ca nu paharul cu Sprite conteaza ci lacrimile de recunostinta. Sa treceti pe la iesle dar nu cumva sa ramaneti doar acolo. Sa nu va multumiti cu un Isus in iesle, pe care Il vizitezi o data pe an si atunci te bucuri ca e “bebelus” si nu iti poate spune de pacat. Nu! Mai bine intoarceti-va pe alt drum ca magii, pentru ca intalnirea cu Isus va schimba viata, va duce cu el pe la Iordan, schiopi, orbi, muti, apoi pe la Ghetismani si apoi pe la cruce. Si daca totul s-ar incheia aici, bucuria ar fi tot moarte. Insa, a fost si o inviere si daca traim frumos, ca in timpul zilei, vom ajunge si noi la ea…

Bucurati-va…acceptand voia Tatalui in viata voastra.

Mi-e dor…

de Cristian Boariu

Mi-e dor de ziua rasplatirilor eterne
Cand cerul si pamantul vor fugi,
Cand fata-n fata-L vom vedea pe Rege,
Si Slava Mirelui o vom privi.

In urma vi-for anii de suspine,
Dureri si lacrimi, plans si vreme grea,
Si vai adanci, si cioburi frante-n vreme,
Le vom uita atunci, in slava Sa.

Coroana ce-om primi-o va fi-n slava,
Si Numele Cel Sfant pe-a noastre frunti,
Si nici o lampa, nici o lumanare,
Nu vor mai lumina vreodata-atunci

Caci Mielul Insusi, fi-va El lumina,
Si-ntruchiparea stralucirii-n har
Si fiecare credincios al Terei,
Isi va gasi atunci supremul Dar…

Te-astept o Cer, astept sa intru-n tine,
Caci niciodata dorul nu-i mai greu,
Decat ca azi, cand valea de suspine,
Mi-o usurezi prin veacul de dureri,

Te-astept atat cat n-oi putea a scrie,
Te-astept mai mult, te-astept gandind la Tin’
Si n-oi uita nicicand, ca-n asta vreme,
Mi-ai dat de sus, un strop de har divin…

O poveste in alergare….

Suntem in zona de finis a cursei de semi-maraton desfasurata recent la Tusnad. E destul de rece, innorat si alergatorii sosesc unul dupa altul. Fetele lor sunt marcate de efort, inrosite, transpirate, insa se lumineaza brusc cand vad ca mai au doar cativa metri pana la linia de sosire. Aplauze razlete insotesc efortul fiecarui alergator.
Deodata, se aude insa un strigat: “Cristi, vino!”. Este vocea sotiei lui Cristian Ungureanu, unul dintre atletii care a reusit sa alerge cei 23 de km ai cursei. Povesteste Cristian: “M-am uitat speriat in jur, sotia era aplecata deasupra unui tip cazut. Alerg, ajung la ei. Era un tip la vreo 40 de ani”.

Pe tricoul barbatului cazut e lipit numarul de concurs si numele sau: 89, Dosa Zoltan. “Era alb-albastru la fata”, spune Cristian. “Eram marcat, tineam in maini un om care si-ar fi dat ultima suflare, la propriu, pentru a termina cursa. Cazuse rapus de oboseala si deshidratare la aproximativ 400 de metri inainte de linia de finis. Eram terminat, il simteam cum se stinge in bratele mele”.
Dosa Zoltan este ridicat si intins pe o bancuta din apropiere. Se apropie si alti alergatori, ingrijorati de ceea ce se intampla. “Am inceput sa ii frecam cu apa fruntea, ceafa, mainile si gambele. Nimic. Nici un semn de revenire”. Barbatul devine inert, mana i se desprinde pur si simplu de un stalp de care se tinea. “Eram disperati cu totii. Era din ce in ce mai rece”.
Sotia lui Cristian Ungureanu suna la 112, apelul de urgenta. Este socata cand aude intrebarea operatoarei: “de unde doriti sa vina salvarea, din Covasna sau din Harghita?”. E drept ca lacul Sf. Ana, punctul terminus al cursei, se afla la granita dintre cele doua judete.

Dupa aproximativ zece minute – ce par insa infinite – de masaje, de incercari de a comunica cu Zoltan, acesta reuseste cu greu sa inghita putin dintr-o bautura izotonica. “Au mai trecut aproximativ cinci minute, ce mi s-au parut nesfarsite, pana cand, minune, a deschis ochii. Era rece si ud. Ii spun sotiei sa imi aduca un tricou cu maneci lungi, pentru a-l schimba”, spune Cristian Ungureanu. La un moment dat, fara a spune vreun cuvant, o doamna isi ofera haina pentru a-l acoperi pe barbatul suferind.
“Incet, incet, in aproximativ 25 de minute, Dosa si-a revenit. S-a ridicat in sezut, moment in care am reusit sa-l fortam sa manance niste ciocolata, impreuna cu inghitituri mici din bautura izotonica. Isi revenea. Viata a invins”, rememoreaza Cristian.

Lucrurile nu se opresc insa aici. Cristian Ungureanu si un prieten, Pepi Tilea, decid sa-l ajute pe Dosa Zoltan sa treaca linia de sosire. “O merita”. Nu sunt decat cateva sute de metri, iar cei trei barbati – imbratisati intr-un gest al solidaritatii – inainteaza greoi. “Pe parcursul celor 400 de metri, i-am repetat la nesfarsit: <>. In cele din urma, am reusit sa trecem linia de sosire. Eram cel mai fericit om de pe pamant. Acesta a fost adevaratul moment al victoriei”, incheie Cristian.

In momentul in care Zoltan se lasa la pamant, dupa ce a trecut linia de sosire, apare o femeie ce izbucneste in plans. Era sotia lui, care il astepta. In tot timpul celor 40-45 de minute de agonie, ea se aflase la doar 400 de metri distanta, fara a sti nimic din ce se intampla. Zoltan primeste o medalie pentru ca a reusit sa termine cursa.
In cele din urma, apare si Salvarea. De fapt, au fost nu una, ci doua masini. “Acum imi permit sa spun in gluma ca una era din Covasna si cealalta din Harghita”, spune Cristian. Doctorii sunt socati cand vad ca tensiunea barbatului este doar de 8 cu putin. E urcat in ambulanta si dus la Miercurea Ciuc, unde i se fac analizele si primeste o doza mare de glucoza. Isi revine si chiar in dupa amiaza acelei zile este capabil sa conduca masina acasa, in Odorheiu Secuiesc.

Dosa Zoltan avea sa scrie ulterior intr-un mesaj adresat lui Cristian Ungureanu: “Dragi colegi si oameni care ati fost alaturi de mine, va multumesc din tot suflet pentru ajutorul acordat. Intai pentru ca mi-ati salvat viata si ati dovedit ca omul poate fi o fiinta total altruista chiar si cu necunoscuti. A doua oara pentru ca mi s-a dovedit cat de mult fair play exista in acest sport minunat (alergarea pe distante lungi – n.r.), iar in ultimul rand pentru ca am trecut totusi linia de finis la care visam. (…) Facand haz de necaz, pot spune ca am avut si o experienta extrema, de care pot profita in mod pozitiv, fiind psiholog. Am multe de analizat: motivatia extrema, care m-a dus la epuizarea totala, memoria palida cu amnezii totale sau partiale si, bineinteles, renasterea cu durerile specifice. (…) Deci totul e ok, bineinteles ca nu voi renunta la alergat, dar voi fi mai prudent si putin mai lent. Am pornit singur si am ajuns la finis cu niste prieteni adevarati. Va multumesc”.

Ce ar mai fi de spus? Poate doar faptul ca, intamplator, Cristian Ungureanu e moldovean, Dosi Zoltan e maghiar, iar restul participantilor, tot cetateni romani. In rest, Cristian a avut pana nu cu mult timp in urma 140 de kilograme (acum, de cand alearga, are 75) si ca, din cauza unei hernii de disc, trebuie sa alerge in permanenta cu un lombostat (orteza care tine coloana vertebrala intr-o pozitie corecta). Cu siguranta, se vor reintalni cu totii la viitoarele curse de alergare.

Sursa: http://think.hotnews.ro/efort-extrem-si-solidaritate-in-fata-mortii-o-poveste-in-alergare.html