de Cristian Boariu

Rick s-a nascut in 1962. Creierul lui nu s-a dezvoltat in totalitate pentru ca cordonul ombilical fiindu-i infasurat in jurul gatului, i-a impiedicat oxigenarea. La opt luni, doctorii i-au “sfatuit” pe parintii lui sa se descotoroseasca cumva de el, intrucat va fi un om handicapat toata viata.

Ca orice parinti responsabili, sotii Hoyt s-au hotarat ca alaturi de ceilalti doi frati ai lui, sa-i ofere tot ce e mai bun pentru o crestere normala. Desi nu putea vorbi deloc, Rick putea sa auda, astfel ca parintii au inceput sa-l invete alfabetul. Cativa ingineri l-au vizitat si observand capacitatea sa de a intelege lucrurile, i-au construit un computer prin care Rick putea scrie cu ajutorul miscarilor capului.

In 1975, Rick a fost acceptat intr-o scoala publica. Si-a surprins parintii cand doi ani mai tarziu le-a spus ca ar vrea sa participe intr-o cursa de 5 mile a carei scop era sa ajute un fost jucator de cross paralizat intr-un accident. Tatal sau, desi nu era deloc un alergator de cursa lunga, a acceptat sa il puna pe Rick intr-un carucior si sa il impinga de-a lungul acelei curse. Desi au terminat pe penultimul loc, Rick era deosebit de fericit.

Tatal sau a inceput sa se antreneze punand o sacosa cu ciment in carucior, cand Rick era la scoala. Erau zile cand chiar 5 ore de antrenament depunea Dick doar cu speranta ca il va vedea fericit pe Rick.

Astfel a inceput “cursa” de 45 de ani in care Dick, tatal lui Rick, si-a impins si si-a transportat fiul prin intreaga tara, trecand impreuna peste sute de “linii de sosire”.

Cand Dick alearga, Rick este intr-un carucior in fata lui. Cand Dick pedaleaza, Rick este intr-un scaun atasat bicicletei, in fata. Cand Dick participa la concursuri de inot, Rick este in barca trasa de tatal lui, care inoata in fata!!!. E absolut inimaginabil cata vointa a dovedit acest tata pentru a-si face copilul sa se simta implinit. Daca veti urmari videoclipul de mai jos, cu siguranta veti fi miscati de ceea ce inseamna sacrificiul lui Dick, pentru ca fiul sau sa simta bucuria maratonului in doi.

In februarie 2008, cei doi aveau 958 de concursuri la care participasera (din care 65 de maratoane si 6 triatloane), la unele ajungand in primul sfert al celor sositi!!!

Pentru mine cei doi sunt un exemplu care m-a lasat in lacrimi. Stiti de ce? Pentru ca mi-am dat seama ca exact istoria lor este si istoria mea. Am un TATA care ma poarta…. Dar stiti cum? Nu intr-un carucior cu rotile sau pe scaunul din fata al unei biciclete, sau intr-o barca. Ci in bratele Sale. Prin vaile adanci ale umbrei mortii, cand “doctorii acestei lumi” nu imi dadeau nici o sansa, el a alergat cu mine in brate….Prin marea involburata a talazurilor vietii, a acceptat sa inotam impreuna….De fapt “a inotat” El….

Iti multumesc Tata pentru alergarea in doi de care imi faci parte. Iarta-ma pentru “cursele” in care am primit cu mandrie aplauze crezand ca eu am alergat, uitand de fapt ca Tu m-ai purtat…Iti multumesc Doamne cu sinceritate pentru ca imi accepti handicapurile asa cum sunt ele….Iti multumesc ca ma faci sa ma simt fericit desi aveai de atatea ori motive sa ma abandonezi…. Vreau sa mergem impreuna in continuare Tata…Astept finalul, cand imediat dupa linia de sosire, te voi privi cu lacrimi de recunostinta in fata si voi spune inca o data: Multumesc pentru maratonul in doi….