Cât mai stă în prag un tată
Aşteptându-şi fiul dus,
Tot mai e ‘napoi o cale,
De la plâns şi de la jale,
Pân’ la crucea lui Isus.

Cât mai spune-o rugăciune
Un moşneag pentru hoinar,
Tot mai este o speranţă,
De la roşcovă şi zdreanţă,
Pân’ la braţele cu har.

Cât mai plânge sub mahramă
O măicuţă după-un fiu,
Tot mai este o cărare
Înspre dulcea împăcare;
Şi-ncă nu e prea târziu.

Cât mai este-o rugăciune
Mijlocind la porţi de har
Pentru fiul ce suspină,
Tot mai este o lumină
Şi-încă nu e în zadar.

Cât e candela aprinsă
În căsuţa cea din crâng,
Vino, fiu pierdut, acasă,
Că te-aşteaptă toţi la masă,
Şi de dorul tău toţi plâng…

Valentin Popovici

Advertisements