“Mi-aduc aminte, o, mi-aduc aminte,
De tinerețea ta, când Mă urmai
cu lacrimi și fior, fără cuvinte,
și gata, viața însăși să Mi-o dai…

M-ai fi urmat, departe sau aproape,
într-un mănos sau fără apă loc…
M-ai fi urmat, de-aș fi cerut pe ape…
M-ai fi urmat, de-aș fi cerut, și-n foc…

Într-un pământ uscat și fără apă,
ți-eram Izvor și Hrană și Umbrar…
Eram Eu Însumi Cel ce te adăpă
și îndeajuns ți-era cerescul har…

Și nu doreai nici hrană și nici haină,
nici casă, nici averi, nimic prea mult.
Pe-atunci, a propășirii tale haină
era să fii cu Mine ne-ntrerupt.

Suprema bucurie, rugăciunea,
cântarea-n umbra sfintei părtășii.
Zadarnic te chema afară Lumea.
Erai zdrobit de mila ei.
Mai știi…?

În cămăruța-nchisă pentru Lume,
în care stam de vorbă fără grai,
te dezmierdam cu negrăite nume,
iar tu…fără cuvânt Mă adorai…

Dorința Mea ți-era suprema lege.
Ce fericire-n împlinirea Sa!
Erai copilul Meu.
Eu – Domn și Rege.
Desăvârșită-a fost umblarea ta!

Aveai atâta-ncredere în Mine,
țâșnită din iubirea ta dintâi!
Cum aș putea să nu-Mi aduc aminte,
când azi, cu Mine-așa puțin rămâi!

Azi ai pierdut și golu-acela mare
ce decupa în tine chipul Meu
și te-ai pornit la marea căutare…
Te-ai săturat să fii înalt mereu,

Te-ai săturat de binecuvântare.
Ți-e dor să cazi, să cauți în zadar
Ți-e dor să-nalți din când în când altare,
să arzi spre alții, însuți, pe altar.

Dar nu ți-e dor de slăvile divine
în care-ai fost în totul împlinit…?
Nu-ți este dor, cum Mie Mi-e de tine?
De-ai ști cât Har ai încă de primit…! ”
***
Așa-mi vorbi Isus prin Ieremia,
ținând în mână ramul de migdal
și când și-a șters o lacrimă, mânia
s-a ridicat în mine ca un val:

Cum am putut s-ajung atât de rece?
Cum am putut să nu Îl mai ador?
O, Doamne, pe alături nu mai trece!
Mi-a fost de Tine-atât…atât de dor!

Ieremia, 2.2
Advertisements