In valea umbrelor cenusii…
Dincolo de timpul muritorilor…
Mi-am amintit ca traiesc…
Am vrut ca-n drumul meu spre neant…
Sa ma aplec si sa culeg o floare…dar..
Mi-am amintit ca imi lipsea iubirea…
In zgomotul de tropot al gandurilor cenusii
Cand apasarea si trecutul meu ma-nfiorau
Am incercat sa ma las dus de voia soartei…dar
Mi-am amintit ca soarta pentru mine era: pierzarea…
si rand pe rand amintirile ce nasteau sperante ma-nduplecau
Sa privesc dincolo de acest taram fara iesire
Din intunerecul infricosat spre un viitor mai straluce…dar…
Mi-am amintit ca imi lipsea lumina…
Si-n amintirea clipelor tarzii…
aievea…am auzit ecoul unei chemari…
“Am murit ca tu sa traiesti…
Am cules spini ca tu sa te bucuri de iubire…
de flori…de cer
Am ales intunericul mormantului rece ca tu sa ai lumina…
crucea… ca valea umbrelor cenusii sa fie doar o amintire…”
———————————————–
…sunt in paradisul luminilor multicolore…
amintirile mele se sterg rand pe rand…
acum ma bucur de flori, de soare, de culori
traiesc…iubesc….pentru ca odata…
undeva..dincolo de timpul muritorilor
in valea umbrelor cenusii…
M-a intalnit Isus…
In seara aceasta, (5 dec. 2009), pe la ora 19 am intrerupt lucrul pentru a petrece cateva minute de partasie cu familia. Auzisem din camera de unde lucram, ca parintii, impreuna cu fratii mei si cu bunicii au inceput cantarea “Neprihanita dragoste dintai”…Versurile m-au rascolit profund astfel ca am lasat imediat programarea pe laptop, si am mers sa cant impreuna cu ei…
Simteam atat de minunat prezenta Domnului in camera….Am inceput cu totii o alta cantare minunata “Nu pot sa traiesc de nu-Ti simt partasia” , duios, pe 3 voci, si am observat ca la finalul strofei intai, bunicu isi da jos ochelarii pentru a-si sterge lacrimile… De 15 ani e paralizat la picioare, si … intr-adevar a trait cu Domnul. Am continuat cantarea si am vazut ca la cor bunica mea era si ea cu lacrimi in ochi… De cativa ani e bolnava de diabet, acum de-abia mai intrezareste cate ceva… A pierdut vederea dar nu a pierdut acel fior al Duhului Sfant…
cor: Eu vreau sa-Ti simt Mana ce-mi mangaie fiinta.
Si-aripa unde-mi gasesc eu scaparea,
Cand de indoieli mie-ncercata credinta,
Si multe necazuri-mi incearca rabdarea
Am inceput sa pun versurile in dreptul meu… Am iesit sa imi aduc un servetel intrucat mi-am adus aminte de-atatea momente in anii care-au trecut cand am simtit Mana care mangaie fiinta… Cand in familie au fost momente limita, dar cand Domnul a intervenit si si-a facut numele de Slava. Cand eram la examenul de la Politehnica si tatal meu postea si se ruga afara iar eu ieseam cu nota maxima din sala printre lacrimi de fericire… Cand a cazut tramvaiul la 6 metri de mine si au iesit vecinii si si-au facut cruce, mirati ca am scapat cu viata… De atatea si atatea momente cand Mana Lui cu adevarat mi-a oferit protectie si mangaiere…
Inainte de rugaciunea din finalul acestei seri minunate am citit printre lacrimi versetul din Iosua 23: 14
Iată că astăzi eu mă duc pe calea pe care merge tot ce este pământesc.
Recunoaşteţi dar din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, că nici unul din toate cuvintele bune,
rostite asupra voastră de Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit; toate vi s-au împlinit, nici unul n-a rămas neîmplinit.
Ii multumesc Tatalui pentru partasiile acestea din familiile… Nu am ramas cu Mercedes primit de la parinti, nici cu casa gata facuta…
Dar vreau sa iti spun stimate cititor, ca am ramas cu o partasie care ma va tine mereu langa Domnul… Amintirea unui tata care ne-a chemat in fiecare zi la rugaciune, si a unei mame care ne-a oferit mereu ceea ce se numeste “dragoste prin sacrificiu”…
Si am inteles inca intr-o seara ca la noi in familie a coborat Isus… Nu-l astept doar la Craciun, cu mult fast si pregatire, intrucat deja l-am intalnit intr-un colt simplu al casei, impreuna cu cei dragi ai mei, cand i-am zis inca o data, cu sinceritate: “Multumesc”. Si voi continua sa traiesc cu el nu doar o data pe an, ci in fiecare zi…
Dar tu cititorule? Care sunt momentele pe care le apreciezi cel mai mult in familia ta? Mai este familia ta un colt de rai, unde copiii si parintii se aduna impreuna si canta cu o inima intreaga laude Domnului?
Fie ca amintirile care iti vor ramane peste ani sa fie momentele unor astfel de partasii…
Ps: Va puteti bucura de cantarea “Nu pot sa traiesc de nu-Ti simt partasia” ascultand-o aici:
Rick s-a nascut in 1962. Creierul lui nu s-a dezvoltat in totalitate pentru ca cordonul ombilical fiindu-i infasurat in jurul gatului, i-a impiedicat oxigenarea. La opt luni, doctorii i-au “sfatuit” pe parintii lui sa se descotoroseasca cumva de el, intrucat va fi un om handicapat toata viata.
Ca orice parinti responsabili, sotii Hoyt s-au hotarat ca alaturi de ceilalti doi frati ai lui, sa-i ofere tot ce e mai bun pentru o crestere normala. Desi nu putea vorbi deloc, Rick putea sa auda, astfel ca parintii au inceput sa-l invete alfabetul. Cativa ingineri l-au vizitat si observand capacitatea sa de a intelege lucrurile, i-au construit un computer prin care Rick putea scrie cu ajutorul miscarilor capului.
In 1975, Rick a fost acceptat intr-o scoala publica. Si-a surprins parintii cand doi ani mai tarziu le-a spus ca ar vrea sa participe intr-o cursa de 5 mile a carei scop era sa ajute un fost jucator de cross paralizat intr-un accident. Tatal sau, desi nu era deloc un alergator de cursa lunga, a acceptat sa il puna pe Rick intr-un carucior si sa il impinga de-a lungul acelei curse. Desi au terminat pe penultimul loc, Rick era deosebit de fericit.
Tatal sau a inceput sa se antreneze punand o sacosa cu ciment in carucior, cand Rick era la scoala. Erau zile cand chiar 5 ore de antrenament depunea Dick doar cu speranta ca il va vedea fericit pe Rick.
Astfel a inceput “cursa” de 45 de ani in care Dick, tatal lui Rick, si-a impins si si-a transportat fiul prin intreaga tara, trecand impreuna peste sute de “linii de sosire”.
Cand Dick alearga, Rick este intr-un carucior in fata lui. Cand Dick pedaleaza, Rick este intr-un scaun atasat bicicletei, in fata. Cand Dick participa la concursuri de inot, Rick este in barca trasa de tatal lui, care inoata in fata!!!. E absolut inimaginabil cata vointa a dovedit acest tata pentru a-si face copilul sa se simta implinit. Daca veti urmari videoclipul de mai jos, cu siguranta veti fi miscati de ceea ce inseamna sacrificiul lui Dick, pentru ca fiul sau sa simta bucuria maratonului in doi.
In februarie 2008, cei doi aveau 958 de concursuri la care participasera (din care 65 de maratoane si 6 triatloane), la unele ajungand in primul sfert al celor sositi!!!
Pentru mine cei doi sunt un exemplu care m-a lasat in lacrimi. Stiti de ce? Pentru ca mi-am dat seama ca exact istoria lor este si istoria mea. Am un TATA care ma poarta…. Dar stiti cum? Nu intr-un carucior cu rotile sau pe scaunul din fata al unei biciclete, sau intr-o barca. Ci in bratele Sale. Prin vaile adanci ale umbrei mortii, cand “doctorii acestei lumi” nu imi dadeau nici o sansa, el a alergat cu mine in brate….Prin marea involburata a talazurilor vietii, a acceptat sa inotam impreuna….De fapt “a inotat” El….
Iti multumesc Tata pentru alergarea in doi de care imi faci parte. Iarta-ma pentru “cursele” in care am primit cu mandrie aplauze crezand ca eu am alergat, uitand de fapt ca Tu m-ai purtat…Iti multumesc Doamne cu sinceritate pentru ca imi accepti handicapurile asa cum sunt ele….Iti multumesc ca ma faci sa ma simt fericit desi aveai de atatea ori motive sa ma abandonezi…. Vreau sa mergem impreuna in continuare Tata…Astept finalul, cand imediat dupa linia de sosire, te voi privi cu lacrimi de recunostinta in fata si voi spune inca o data: Multumesc pentru maratonul in doi….
Gânduri pentru viața de aici... 