Teddy Stallard era un băiat căruia i se potrivea bine expresia “unul dintre aceşti neînsemnaţi fraţi ai Mei.” Nu-l prea interesa şcoala. Hainele lui erau mereu şifonate, pantofii veşnic prăfuiţi, părul niciodată pieptănat. Un copil cu o faţă inexpresivă, ce nu te lăsa să intuieşti nimic din ceea ce se întâmpla în interiorul lui. Ochi sticloşi, care priveau de obicei în gol. Când Miss Thompson, învăţătoarea lui Teddy, vorbea cu el, acesta răspundea monosilabic. Dezinteresat, cu greu l-ai fi putut îndrăgi, darămite iubi. Deşi Miss Thompson afirma mereu că simte aceeaşi dragoste faţă de toţi elevii ei, în realitate lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Când corecta lucrările lui Teddy, îi făcea aproape de fiecare dată plăcere – oricât de nefiresc ar părea – să sublinieze cu roşu răspunsurile mereu pe dos pe care le dădea Teddy la întrebări, iar când scria un “insuficient” la sfârşitul lucrării era cuprinsă de un sentiment reconfortant. De fapt, Miss Thompson ar fi trebuit să ştie cel mai bine cum stau lucrurile, doar citise evaluările anuale şi ştia mai multe despre Teddy decât îi plăcea să recunoască. Evaluările erau cât se poate de obiective:
- Clasa I – Teddy promite rezultate bune la învăţătură şi un comportament bun, dar situaţia lui familială lasă foarte mult de dorit.
- Clasa a II-a – Teddy ar putea să dea mai mult. Părinţii nu îl sprijină suficient de mult. Mama lui este grav bolnavă.
- Clasa a III-a – Teddy este un copil cuminte, dar mult prea serios. Învaţă greu. Mama lui a decedat anul acesta.
- Clasa a IV-a – Teddy nu reuşeşte să ţină ritmul, dar are un comportament bun. Tatăl lui nu se interesează de el.
Crăciunul bătea la uşă. Băieţii şi fetele din clasa domnişoarei Thompson i-au adus câte un cadou de Crăciun. Şi-au îngrămădit darurile pe catedră, strângându-se nerăbdători în jurul ei, aşteptând curioşi să vadă ce va zice Miss Thompson. Printre cadouri se afla şi unul din partea lui Teddy Stallard. Miss Thompson a rămas tare surprinsă că şi el i-a adus un cadou, dar chiar aşa era! Împachetat în hârtie ieftină şi lipit cu bandă adezivă, cadoul lui Teddy făcea notă discordantă cu celelalte cadouri. Pe hârtia de culoare maronie scria simplu: “Pentru Miss Thompson, de la Teddy.” Când învăţătoarea a deschis pacheţelul, din el au căzut o broşă lipsită de gust, cu pietricele din sticlă colorată, dintre care jumătate lipseau, şi o sticluţă cu parfum ieftin. Colegii şi colegele lui Teddy au început să chicotească şi să-şi dea ghionturi la vederea “cadoului”, însă învăţătoarea a avut suficientă înţelepciune şi prezenţă de spirit ca să-i reducă imediat la tăcere, prinzându-şi broşa în piept şi picurându-şi câţiva stropi din parfumul ieftin pe încheietura mâinii stângi. Şi-a ridicat braţul şi i-a lăsat pe copii să miroasă şi i-a întrebat: “Ei, ce părere aveţi? Nu-i aşa că miroase frumos?” Aceştia au reacţionat entuziasmaţi cu “oh” şi “aa”, nedorind să îi strice bucuria.
La terminarea orelor, când toţi ceilalţi elevi au plecat acasă, Teddy a rămas în urmă. S-a apropiat încet de catedră şi a murmurat abia inteligibil: “Miss Thompson… Miss Thompson… mirosiţi exact ca mămica mea… şi broşa ei vă vine foarte bine. Mă bucur atât de mult că v-au plăcut darurile mele.” După ce Teddy a ieşit din clasa, învăţătoarea s-a prăbuşit pe genunchi lângă scaunul de la catedră. Cu faţa brăzdată de lacrimi amare, ea l-a rugat pe Dumnezeu să o ierte. În dimineaţa următoare, când copiii au intrat în clasă, au fost întâmpinaţi de o învăţătoare transformată. Miss Thompson nu mai era aceeaşi. Nu mai era o simplă învăţătoare, ci devenise un instrument în mâna lui Dumnezeu. Îşi propusese ca pe viitor să-şi iubească într-adevăr elevii şi să îi trateze în aşa fel încât să le dea aripi şi să le influenţeze întreaga viaţă în bine. A început să-şi dea toată silinţa cu ei, ajutându-i din răsputeri, mai ales pe cei care aveau rezultate slabe la învăţătură, iar dintre aceştia, în mod cu totul deosebit pe Teddy Stallard. La sfârşitul anului şcolar, rezultatele lui Teddy se îmbunătăţiseră simţitor. Îşi întrecuse majoritatea colegilor.
A trecut o perioadă lungă de timp fără ca domnişoara Thompson să mai audă ceva despre Teddy. Însă într-o zi, poştaşul i-a adus o scrisoare. “Dragă Miss Thompson, aş vrea să fiţi prima care află că voi încheia şcoala elementară al doilea din clasă. Multe salutări. Teddy Stallard.” Patru ani mai târziu, a sosit o nouă scrisoare: “Dragă Miss Thompson, tocmai am văzut rezultatele: am ieşit primul pe clasă. Vreau să fiţi prima care află. Nu a fost uşor lucru, dar mi-a plăcut. Multe salutari, Teddy Stallard.” După alţi câţiva ani: “Dragă Miss Thompson, de astăzi sunt dr. Theodore Stallard. Ce părere aveţi? Vreau să fiţi prima care află. Iar luna viitoare mă căsătoresc – mai exact, pe 27. Dorinţa mea este să veniţi şi Dvs. la nuntă şi să ocupaţi locul pe care l-ar ocupa mama mea dacă ar fi încă în viaţă. Sunteţi singura ‘rudă’ pe care o mai am. Tata a murit anul trecut. Multe salutari. Teddy Stallard.”
Miss Thompson s-a dus la nunta lui Teddy şi a ocupat locul pe care l-ar fi ocupat mama lui. Chiar merita acel loc. Prin felul în care se purtase cu Teddy, îi marcase viaţa, iar el nu a putut să uite acest lucru.
* * *
Dar tu, tu ce le-ai putea dărui celor din jurul tău? În loc să le cumperi ceva, îndrăzneşte să le dăruieşti un cadou care să dăinuie în timp. Dar te rog, nu te zgârci! Dăruieşte-te pe tine însuţi unui “Teddy Stallard”, unuia dintre “aceşti foarte neînsemnaţi”, pe care să îl ajuţi în acest fel să devină unul dintre “cei mari”.
Gânduri pentru viața de aici... 