Au iesit din Ierusalim dezamagiti…. Aveau inainte 11 kilometri de mers pe jos, o distanta parca menita sa cuprinda in ea reluarea tuturor evenimentelor din aceste zile tulburi. Vorbeau intre ei despre ceea ce putea fi si nu a fost. Despre ceea ce au voit sa vada si nu au vazut. Intrebarile ce si le puneau unul altuia erau intrebari fara raspuns.

Li s-a alaturat un alt trecator. Parea ca nu cunoaste nimic din cele intamplate. Cleopa ii spune lui Isus despre Isus. “Noi trageam nadejde… Noi credeam ca El ne va izbavi de romani. Noi asteptam altceva de la El, nu sa moara pe cruce, rastignit de mai marii nostri… Unii zic ca nu mai e in mormant. Suntem tristi, nu mai stim ce sa credem. Sperantele noastre s-au schimbat in dezamagiri crunte…”

Incepe El sa le vorbeasca… Drumul spre Emaus parca s-a scurtat. Vorbirea Lui e ceva aparte. Le spune despre adevaratul plan al lui Isus din Nazaret. Despre prorociile ce le stiau pe de rost, dar nu le credeau….

“Oh, ce pacat ca ne apropiem de Emaus… Dar poate totusi va intra in casa cu noi… Poate isi va continua vorbirea si la cina…” 

A inceput partasia de la masa. Atitudinea Lui, vorbirea Lui parca le era cunoscuta… Trebuie ca L-au mai intalnit undeva… Impartirea painii, binecuvantarea rostita de El parca au mai intalnit-o undeva in viata…. Ah, e Isusss!! E viu !!!

Au trantit usa, au lasat mancarea pe masa si drumul inapoi la Ierusalim l-au parcurs in fuga. In Emaus nu se sta fara Isus. Aveau o veste noua pentru cei ramasi in Ierusalim: Isus e viu !

Doamne, am parasit Ierusalimul si am plecat spre Emaus dezamagiti pentru ca ce speram noi nu s-a intamplat. Am crezut ca daca suntem ucenicii Tai, viata de pe pamant va fi fara grijuri, fara probleme, fara romani. Am crezut ca cel mai important e sa ne scapi de necazuri si sa ne dai o viata de huzur. Dar Iti multumim ca in drumul dezamagirilor noastre, Te-ai aratat si ne-ai spus de faptul ca esti viu, Ca invierea Ta e punctul cel mai insemnat atat pentru viata asta cat si pentru cea viitoare. Doamne, e seara lumii… vino si cineaza cu noi, dar vrem o cina prelungita. Vrem o partasie in care sa vedem cum vezi Tu, nu cum vrem noi. In care Tu sa frangi painea, si noi sa ramanem uimiti ca mainile care o frang au in ele semnele cuielor. Sa inghitim printre lacrimi hrana ce ne-o dai Tu. Sa Te iubim. Pentru ca Tu ne-ai iubit intai…


Christos a Inviat!

Urcaseră în corabie ultimele animale, fiecare așezându-se la locul pregătit mai dinainte. Urmară copiii, soția și bătrânul Noe. O ultimă privire, un ultim gest de adio spre o priveliște ce în curând va fi inundată de ape. Apoi, întrebători, se gândeau cum ar fi putut închide ușa mai bine, încât să fie siguri că nici un strop de apă nu va intra înlăuntru.

Dar, deodată, ușa se închise pe dinafară. Cineva coborâse din cer pentru a face un gest extraordinar. Și, din acea zi, copiii nu și-au întrebat tatăl niciodată dacă e închisă bine ușa… Pentru că știau de Cine a fost închisă.

În primul rând, Dumnezeu închide ușa după oamenii care umblă cu El.

Geneza 6:9 “Iată care sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.”

Însă înainte să ai pretenția că umbli cu Dumnezeu trebuie să fii neprihănit. Dumnezeu nu umblă cu oricine. Eu pot zice că “umblu cu El” dar El poate zice aceasta despre mine?

Când Dumnezeu umblă cu tine, el are access și la dulapul tău cu haine, și la biblioteca ta, și la bucatarie, și în camera copiilor. Ar asculta muzica ce o asculți tu? Dacă ar fi să participe la masă, ar intra in discuție la subiectele tale preferate?

În al doilea rând, Dumnezeu închide ușa la o corabie făcută după instrucțiunile lui.

Geneza 7:5 “Noe a făcut tot ce-i poruncise Domnul.”

Noi trăim o pocăință umbrită de o impresie greșita: că Dumnezeul pe care-l slujim nu e atent la detalii. Sub sintagma că “Dumnezeu se uita doar la inimă”, ne permitem anumite lucruri mărunte crezând că Dumnezeu e bun și iartă. Uităm însă că pentru Dumnezeu contează câți coți are corabia, dacă ușa si fereastra sunt puse la locurile precizate de El, daca smoala e prezentă și afară, nu doar înlauntru, și multe altele. M-am întrebat dacă Dumnezeu ar mai fi închis ușa dacă doar unu din aceste detalii ar fi lipsit…

Corabia poate fi pocaința ce o trăiești in fiecare zi. Dacă nu o traim cu dorința de a împlini Biblia ÎN TOATE, să nu ne așteptăm ca Dumnezeu să închidă ușa după noi…

În al treilea rând, Dumnezeu închide ușa pentru a-I separa pe sfinți de păcătoși o dată pentru totdeauna.

Dacă Noe ar fi trăit o viață duplicitară, probabil rasa umană nu ar mai fi existat. Însă a fost un sfânt și Dumnezeu l-a separat într-o zi de cei care au avut ca și evanghelizare bătaia ciocanelor în cuiele ce-au prins scândurile corabiei împreună, dar care nu s-au pocăit.

Astăzi trăim în lume dar nu avem voie să trăim ca lumea. E adevarat, noi avem o înclinație în a amesteca lucrurile, Dumnezeu însă, le are foarte clar separate.

Într-o zi, se va striga catalogul din cer de catre Marele Profesor. Dacă nu-ți vei auzi numele la litera ta, nu-I vei putea spune că a greșit. Acel strigăt va face separarea pentru totdeauna a sfinților de păcătoși. Însă nu uita: dacă azi, în viața ta de zi cu zi nu se vede o separare clară de lume și obiceiurile ei, nu te aștepta ca Dumnezeu să te separe în acea zi.

Cred ca e vremea să facem o analiză atentă a umblării noastre cu Dumnezeu. Spunea poetul atat de frumos:

Cu Dumnezeu în fiecare zi

Așa umbla în vremea lui și Noe

Și toți râdeau de el atunci în voie;

Dar n-au rămas sub primul curcubeu

Decât cei ce umblau cu Dumnezeu,

Iar indemnul meu, pentru sfintii după care Dumnezeu va închide ușa într-o zi (ca și în pilda celor zece fecioare), este:

Cu Dumnezeu în fiecare zi

Să fim și noi în lumea de țărână,

La pieptul Lui, să fim cu El de mână;

Și într-o zi umblând așa mereu,

Ne vom trezi în cer cu Dumnezeu…

Mâncaseră mană ani de zile. Și, deodata, pofta le-a batut la usă: “Vrem carne!”. Au plâns, Dumnezeu i-a “ascultat”, și când au luat prima imbucătură, moartea i-a secerat…M-am întrebat mereu dacă și-au urat “Poftă bună” inainte de a mușca din pulpele de prepeliță… Nu cred ca au facut-o. Erau prea grăbiți ca să simtă gustul a ceea ce și-au dorit de ani de zile. Și oricum, poftă aveau deja din plin.

Am înteles că oamenii care merg spre Canaan cu Egiptul in inima plâng din cauza poftei și nu din cauza prezenței lui Dumnezeu sau a umblării cu El.

Au plâns de 5 ori de la ieșirea din Egipt: când au cunoscut înfrângerea într-o luptă pe care nu trebuiau să o poarte (Deut. 1:45), când spusele celor 10 iscoade au fost mai importante decât ce spunea Iosua si Caleb, în Numeri 11 din cauza poftei, și la două înmormântări (Moise și Aaron), cum fac din obligație cei mai mulți…

Aveau motive reale să plângă pentru scopuri bune: trecerea Mării Roșii, inaugurarea Cortului, primirea poruncilor, așezarea Sarbatorilor, dar nu au făcut-o…

Știți ce ne lipsește nouă azi? Lacrimile… Rasul si distractia nu se notează sus, pentru că gâdilă doar firea, însă lacrimile sunt adunate de Dumnezeu în burduf… Oamenii de care s-a folosit Dumnezeu în Biblie au avut lacrimi: Neemia (plânsul zidurilor dărâmate), Ana (plânsul unui suflet amărât), Semănătorii (“cei ce seamănă cu lacrimi…”), Isus (plânsul milei) si multe alte exemple. Plângem si noi, e adevarat, dar mai mult pentru o vilă mobilată sau un model de mașină mai nouă. Pentru a avea ceea ce nu avem din punct de vedere material.

Am ajuns la concluzia că, atunci când lipsesc șervețelele ude dintr-o adunare, semnul prezenței Duhului acolo e sub semnul intrebarii. Am citit despre tineri care într-o anumita tabără, au mers să “se predea” în față mestecând gumă și râzând. Nu-mi imaginez ce “pocăință” urmează…

Îmi spunea dirijorul de orchestră, care azi e un frate în varsta: ”Când cântam noi, prin anii 70, nu vedeam partitura cum trebuie din cauza lacrimilor ce le aveam pe față…”. Azi, avem mult profesionalism, negative, partituri pe 4 voci dar nu mai avem lacrimi… Azi, dacă plânge cineva in Biserica, ne uitam cu mirare… Sau daca plange un tânăr langa noi, zicem: “Săracul, ce slab e din fire…Cine știe câte-o mai fi făcut și ăsta…”. Iar tu, mergi acasă satisfăcut ca fariseul, fără sa stii că sentința pozitivă a mântuirii s-a dat în dreptul vameșului (pentru că noi ca oameni, măsurăm pacatul dar Dumnezeu măsoara căința!)

Apoi, am observat că cei ce merg spre Canaan cu Egiptul în inimă, nu înțeleg că mana din pustie e mai bună decât salata de castraveți cu pește prăjit din Egipt…

Da, în Egipt se mânca bine. Aveai chiar și desert: pepenii. Și pentru o salată gustoasă puteai folosi si ceva usturoi sau ceapă.

In pustie? Ei bine, acolo copiii nu isi intrebau mamele: “Ce mancam, mâine?” pentru că toți știau că meniul e același: mană. Mic dejun, prânz și cină. Fără desert. Știți însă care e marea diferență? În Egipt, mâncai bine dar erai rob. În pustie mâncai mană, dar erai liber!.

Știți ce nu înțelegem noi azi? Că Dumnezeu hrănește sufletul mai întai și apoi firea (nevoile nu poftele!). Iar Diavolul începe cu firea (poftele nu nevoile), ca să iți ia sufletul. Te satură bine pe genunchii Dalilei ca să poți dansa orb între stâlpii care iți aduc moartea. În pustie, Dumnezeu a vrut să-I invețe minunea purtării de grijă. Asta era in spatele a zeci de vagoane de mană în fiecare zi. Și în spatele apei care tașnea din stâncă. N-au înțeles minunea asta. Rezultatul? Hainele și încălțămintea nu s-au învechit dar ei au murit…

Tu ce cauți in viata asta, stimate cititor? S-ar putea ca din punct de vedere material să ai doar mană. Poata o viață simplă, cu o situație materială la limită. Dar nu uita: cele mai frumoase experiențe cu Dumnezeu le-am auzit de la oamenii care din punct de vedere material au trăit la limita. Copiii lor, sunt azi in biserică chiar dacă poate uneori sandwich-ul a fost cu margarină și sare la școală fără vreun strop de salam.

Și in ultimul rand (mie greu sa spun asta dar Biblia o confirma): Cei care merg spre Canaan cu Egiptul în inimă, ….nu mai ajung in Canaan.

Drumul din Egipt pana in Canaan trebuia sa dureze 11 zile. Dacă au ieșit luni (e o presupunere pentru o intelegere mai clară), ar fi trebui ca joia viitoare să fie in Canaan.

Cu lacrimi în ochi m-am gandit la momentul ieșirii din Egipt. Când tații s-au uitat la copiii lor gândindu-se: ”spre sfarsitul săptămânii viitoare, veți avea un viitor stralucit. Tata nu va mai fi rob. Si mama va putea sa se ingrijeasca de voi fără sa mai trebuiască să duca paie toata ziua pentru cărămizile Egiptului….” Ei bine, doar doi bărbați din 600.000 au vazut visul asta implinindu-se (dupa 40 de ani…).

Știți de ce? Nu din cauza că au curvit, nici că au fumat, nici că au baut. (nu-i așa că noi astea le condamnăm la cei din lume, satisfăcuți că noi nu le facem si mergem cu incredere spre rai??). Ei bine, ei au murit din cauza unei atituni greșite. Nu au înțeles că Dumnezeul care poartă de grija prin iubire, merită recunoștință și nu comentarii. Spunea cineva că cel mai mare păcat al generatiei actuale e nerecunoștința. Sunt șanse mari să aibă dreptate.

Știți că Dumnezeul nostru e așa de răbdător încât a așteptat ca peste 1 milion de înmormântări să aibă loc în pustie fără fanfare, cor și predici pe puncte? Sincer, nu as vrea sa am parte de o astfel de răbdare… Aceeași răbdare și iubire pe care tinerii de azi o folosesc ca motiv de a păcătui: “Eh, Dumnezeu e bun si iarta, frate!!”.

Poate că ai ieșit din Egiptul acestei lumi. La botez, probabil că ai primit flori și poze frumoase. Dar asta nu e minune…Cea mai mare minune nu e să iesi din Egipt ci să ajungi în Canaan. Și acolo nu se ajunge fără lacrimi, fără experiențe cu Dumnezeu și fără o pocăință reală. Pentru ca, Dumnezeu caută calitate și nu …cantitate.

Drum bun spre Canaan, dar fără a purta Egiptul in inimă!