Un pianist… orb

de Cristian Boariu

In luna Februarie a anului 2006, Anthony Burger, pianistul care a cantat impreuna cu Gaither Vocal Band, a suferit un atac de inima in timpul unui concert. Dupa pierderea imensa a unui om deosebit, Gaithers pornesc in cautarea unui nou pianist. Dupa probele care au avut loc, a fost ales Gordon Mote, un pianist… ORB.

S-a nascut orb. La varsta de trei ani parintii au fost surprinsi cand l-au auzit cantand la pian cateva acorduri minunate. Ei au observat imediat talentul care Dumnezeu l-a pus in fiul lor si au decis sa-i incurajeze eforturile bazandu-se pe promisiunea din Ieremia 29:11: (Căci Eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.).

Saptamana trecuta, citind biografia lui, nu am fost surprins foarte mult de faptul ca e pianist orb, ci mai degraba cand am descoperit ca era CASATORIT. M-am intrebat mereu in acea zi, cum se poate ca o fata sanatoasa sa se poata indragosti de un om orb. Putea sa isi puna “inaintea sentimentelor” n motive: toata viata va trebui sa imi ingrijesc sotul, sa ii explic ceea ce vad eu, si ma bucura, si el nu vede… poate copiii nostrii vor fi orbi…sunt atatia alti barbati sanatosi.. ce rost ar avea sa imi “stric” cariera langa un om cu handicap toata viata?

Am inteles insa ca Gordon are un caracter special. Pentru aceasta il iubeste sotia. Pentru aceasta a fost ales din mai multi pianisti care au concurat. Toti stiau notele dar numai el avea acel acord special al inimii pe langa care nu poti trece fara sa fii atins.

De cand e casatorit, Gordon a compus cateva cantari speciale. S-a adeverit inca o data faptul pe care istoria Bisericii il confirma: ca in spatele fiecarui barbat de care s-a folosit Dumnezeu a fost o mama sau o sotie dedicata slujirii.

Gordon si sotia lui au doi copii sanatosi de care se bucura. Si impreuna duc o viata de devotement. Stiti de ce?? Pentru ca amandoi sunt oameni care vad lucrurile care nu se vad…

Stiti ce ma doare cel mai mult? Ca la finalul unor programe cei care canta un solo sunt felicitati, dar fratele din carucior nu este bagat in seama… Ca multi se inghesuie sa dea mana cu pastorii sau fratii din comitet si cand ii suni (pe acesti “multi”) sa vina sa dea ajutor unei fete care anul acesta si-a pierdut picioarele intr-un accident de tir, trebuie sa dai 10 telefoane ca sa gasesti pe cineva. Nu sunt pesimist dar am impresia ca in cer se vor schimba lucrurile, la rasplatire.

Inchei aceste ganduri cu trei intrebari pentru cititori:
Pentru fete: Ai putea sa te casatoresti cu un barbat cu un handicap cand poate majoritatea fetelor din biserica ta cauta unul cu bmw, care merge zilnic la sala, care “are stil” ?
Pentru baieti: Ai putea sa te casatoresti cu o fata a carei infatisare nu ai vazut-o si poate nu o vei vedea NICIODATA?
Pentru parinti: Ce ati face daca in familia dumneavoastra vi s-ar naste un copil orb?

Ps: Mi-e dor de tineri care sa caute adevaratele valori intr-o lume (poate chiar intr-o adunare) ce si-a pierdut inclinatia catre lucrurile cu adevarat valoroase.

Si a fost Isus copil….

de Costache Ioanid

Şi a fost Isus copil…
Fără leagăn, fără slavă.
Şi-n fiinţa Lui firavă
au pătruns fiori de ger.
Şi a fost Isus copil,
ca să aibă toţi copiii
Tată-n cer.

Şi a fost Isus sărac.
Se uitau cu milă bacii
cum I-ardeau pe faţă macii.
Cel mai trist dintre copii.
Şi a fost Isus sărac,
ca să aibă toţi săracii
bogăţii.

Şi a fost Isus flămând.
Şi plângea din albul pânzii
cum plâng mieii-n zori, plăpânzii,
cu-a lor ochi înrouraţi.
Şi a fost Isus flămând,
ca să fie toţi flămânzii
săturaţi.

Şi a fost Isus un miel…
ce-l pândeau pe-afară leii
… şi din culmile Iudeii
şi-n pustiul arzător …
Şi a fost Isus un miel,
ca să aibă-n El toţi mieii
un Păstor.

Şi a fost un rob Isus…
sus, slujind Împărăţia,
jos, la Iosif şi Maria.
Lumii-ntregi S-a dat răpus
ca să-avem şi noi robia
şi-nfierea lui Isus…

Citate “din iubire…”

Colectionez in aceasta perioada cateva citate/maxime celebre despre acest domeniu ‘sacru’ :).

Daca stiti si altele superbe, nu ezitati sa le puneti intr-un comentariu.
———————–
Citate:

A iubi inseamna a inceta sa traiesti pentru tine, a face ca toate sentimentele omenesti, teama, speranta, durerea, bucuria, placerea sa nu depinda decat de o singura fiinta;
inseamna a te cufunda in infinit, a nu gasi nici o limita simtirii, a-ti inchina viata unei fiinte in asa fel incat sa nu traiesti si sa nu gandesti decat pentru a o face fericita;
a turna maretie in injosire, a gasi alinare in lacrimi indurerate, placere in suferinta si suferinta in placere; adica a intruni in sine toate contradictiile.
” – Balzac

Maxime:

Sunt multe lucruri in viata care iti atrag privirea, dar putine lucruri care iti atrag inima…urmareste pe cele din urma“. ( Michael Nolan)

Unul dintre cele mai grele lucruri in viata este sa ai cuvinte in inima pe care nu le poti pronunta” ( James Earl Jones)

Omul are nevoie de dragoste. Viata fara duiosie si fara iubire nu e decat un mecanism uscat, scartaitor si sfasietor.” (Victor Hugo)

Cand iubesti puternic, gasesti intotdeauna ceva nou in persoana iubita.” – Pascal

Nu te iubesc pentru ceea ce esti, ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine “- (G. J. G. Marquez)

Fericirea-i doar in jertfa si-n iubire” (Traian Dorz)

Cand fratele tau cade…

de Ionatan Pirosca

Intr-o seară de iarnă plină de alb şi alunecoasă ca sticla, tata ne-a pus pe sanie pe mine şi pe fratele meu, ne-a acoperit bine cu pătura şi am plecat către biserică. Era o duminică minunată, iar fâşâitul zăpezii sub tălpicii saniei ni se părea ca un zbor subţire de îngeri. In faţa fiecărei lumini de pe stradă, fulgii aproape compacţi în jurul lor, abia mai îngăduiau câte unei raze de lumină de la stâlpi să ne lase a privi împrejur. Sera, iarna, la ora aia era întuneric. Numai becurile se vedeau.

Sub pătură era cald. Nici nu ştiu când am aţipit şi la o smucitură a saniei am alunecat. Am tresărit, dar zăpada mi se părea atât de frumoasă şi de moale că am început să mă joc cu ea, deşi vedeam cum sania se îndepărta. Apoi am început să strig, dar nu mă mai puteau auzi, se depărtaseră prea mult. Am încercat să mă ridic, dar mi-era prea frig şi mă încărcase zăpada. Apoi I-am văzut din nou pe tata şi pe fratele meu venind fuga înapoi. Eram acoperit de zăpadă, iar lacrimile aproape că-mi îngheţaseră pe faţă.

Tata m-a luat, m-a scuturat zdravăn şi m-a aşezat lângă fratele meu, acoperindu-ne iarăsi bine. Dar, de data asta, ne-a legat unul de altul cu cordonul hainei lui. “Cum v-aţi dat seama că am căzut ?” am întrebat în şoaptă pe fratele meu. “Când mi s-a făcut frig la spate”, mi-a şoptit el.

…Atunci când am ajuns la biserică pastorul vorbea despre unitate şi despre căldura dragostei lui Dumnezeu. L-am prins de mână pe fratele meu. Plângea. Şi eu plângeam. Şi cred că şi tata. Da, şi el plângea.

Simţim că ni se face frig? Inseamnă că fratele nostru a căzut. Inseamnă că are nevoie de noi. Inseamnă că noi avem nevoie de el. Trebuie să-L anunţăm imediat pe Tata!

In valea umbrelor cenusii…

de Cristian Boariu

In valea umbrelor cenusii…
Dincolo de timpul muritorilor…
Mi-am amintit ca traiesc…

Am vrut ca-n drumul meu spre neant…
Sa ma aplec si sa culeg o floare…dar..
Mi-am amintit ca imi lipsea iubirea…

In zgomotul de tropot al gandurilor cenusii
Cand apasarea si trecutul meu ma-nfiorau
Am incercat sa ma las dus de voia soartei…dar
Mi-am amintit ca soarta pentru mine era: pierzarea…

si rand pe rand amintirile ce nasteau sperante ma-nduplecau
Sa privesc dincolo de acest taram fara iesire
Din intunerecul infricosat spre un viitor mai straluce…dar…
Mi-am amintit ca imi lipsea lumina…

Si-n amintirea clipelor tarzii…
aievea…am auzit ecoul unei chemari…

“Am murit ca tu sa traiesti…
Am cules spini ca tu sa te bucuri de iubire…
de flori…de cer
Am ales intunericul mormantului rece ca tu sa ai lumina…
crucea… ca valea umbrelor cenusii sa fie doar o amintire…”

———————————————–

…sunt in paradisul luminilor multicolore…
amintirile mele se sterg rand pe rand…
acum ma bucur de flori, de soare, de culori

traiesc…iubesc….pentru ca odata…
undeva..dincolo de timpul muritorilor
in valea umbrelor cenusii…
M-a intalnit Isus…

O seara de partasie in familie…

In seara aceasta, (5 dec. 2009), pe la ora 19 am intrerupt lucrul pentru a petrece cateva minute de partasie cu familia. Auzisem din camera de unde lucram, ca parintii, impreuna cu fratii mei si cu bunicii au inceput cantarea “Neprihanita dragoste dintai”…Versurile m-au rascolit profund astfel ca am lasat imediat programarea pe laptop, si am mers sa cant impreuna cu ei…

Simteam atat de minunat prezenta Domnului in camera….Am inceput cu totii o alta cantare minunata “Nu pot sa traiesc de nu-Ti simt partasia” , duios, pe 3 voci, si am observat ca la finalul strofei intai, bunicu isi da jos ochelarii pentru a-si sterge lacrimile… De 15 ani e paralizat la picioare, si … intr-adevar a trait cu Domnul. Am continuat cantarea si am vazut ca la cor bunica mea era si ea cu lacrimi in ochi… De cativa ani e bolnava de diabet, acum de-abia mai intrezareste cate ceva… A pierdut vederea dar nu a pierdut acel fior al Duhului Sfant…

cor:
Eu vreau sa-Ti simt Mana ce-mi mangaie fiinta.
Si-aripa unde-mi gasesc eu scaparea,
Cand de indoieli mie-ncercata credinta,
Si multe necazuri-mi incearca rabdarea

Am inceput sa pun versurile in dreptul meu… Am iesit sa imi aduc un servetel intrucat mi-am adus aminte de-atatea momente in anii care-au trecut cand am simtit Mana care mangaie fiinta… Cand in familie au fost momente limita, dar cand Domnul a intervenit si si-a facut numele de Slava. Cand eram la examenul de la Politehnica si tatal meu postea si se ruga afara iar eu ieseam cu nota maxima din sala printre lacrimi de fericire… Cand a cazut tramvaiul la 6 metri de mine si au iesit vecinii si si-au facut cruce, mirati ca am scapat cu viata… De atatea si atatea momente cand Mana Lui cu adevarat mi-a oferit protectie si mangaiere…

Inainte de rugaciunea din finalul acestei seri minunate am citit printre lacrimi versetul din Iosua 23: 14

Iată că astăzi eu mă duc pe calea pe care merge tot ce este pământesc.
Recunoaşteţi dar din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, că nici unul din toate cuvintele bune,
rostite asupra voastră de Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit; toate vi s-au împlinit, nici unul n-a rămas neîmplinit.

Ii multumesc Tatalui pentru partasiile acestea din familiile… Nu am ramas cu Mercedes primit de la parinti, nici cu casa gata facuta…
Dar vreau sa iti spun stimate cititor, ca am ramas cu o partasie care ma va tine mereu langa Domnul… Amintirea unui tata care ne-a chemat in fiecare zi la rugaciune, si a unei mame care ne-a oferit mereu ceea ce se numeste “dragoste prin sacrificiu”…

Si am inteles inca intr-o seara ca la noi in familie a coborat Isus… Nu-l astept doar la Craciun, cu mult fast si pregatire, intrucat deja l-am intalnit intr-un colt simplu al casei, impreuna cu cei dragi ai mei, cand i-am zis inca o data, cu sinceritate: “Multumesc”. Si voi continua sa traiesc cu el nu doar o data pe an, ci in fiecare zi…

Dar tu cititorule? Care sunt momentele pe care le apreciezi cel mai mult in familia ta? Mai este familia ta un colt de rai, unde copiii si parintii se aduna impreuna si canta cu o inima intreaga laude Domnului?

Fie ca amintirile care iti vor ramane peste ani sa fie momentele unor astfel de partasii…

Ps: Va puteti bucura de cantarea “Nu pot sa traiesc de nu-Ti simt partasia” ascultand-o aici:

Bucuria maratonului in doi…

de Cristian Boariu

Rick s-a nascut in 1962. Creierul lui nu s-a dezvoltat in totalitate pentru ca cordonul ombilical fiindu-i infasurat in jurul gatului, i-a impiedicat oxigenarea. La opt luni, doctorii i-au “sfatuit” pe parintii lui sa se descotoroseasca cumva de el, intrucat va fi un om handicapat toata viata.

Ca orice parinti responsabili, sotii Hoyt s-au hotarat ca alaturi de ceilalti doi frati ai lui, sa-i ofere tot ce e mai bun pentru o crestere normala. Desi nu putea vorbi deloc, Rick putea sa auda, astfel ca parintii au inceput sa-l invete alfabetul. Cativa ingineri l-au vizitat si observand capacitatea sa de a intelege lucrurile, i-au construit un computer prin care Rick putea scrie cu ajutorul miscarilor capului.

In 1975, Rick a fost acceptat intr-o scoala publica. Si-a surprins parintii cand doi ani mai tarziu le-a spus ca ar vrea sa participe intr-o cursa de 5 mile a carei scop era sa ajute un fost jucator de cross paralizat intr-un accident. Tatal sau, desi nu era deloc un alergator de cursa lunga, a acceptat sa il puna pe Rick intr-un carucior si sa il impinga de-a lungul acelei curse. Desi au terminat pe penultimul loc, Rick era deosebit de fericit.

Tatal sau a inceput sa se antreneze punand o sacosa cu ciment in carucior, cand Rick era la scoala. Erau zile cand chiar 5 ore de antrenament depunea Dick doar cu speranta ca il va vedea fericit pe Rick.

Astfel a inceput “cursa” de 45 de ani in care Dick, tatal lui Rick, si-a impins si si-a transportat fiul prin intreaga tara, trecand impreuna peste sute de “linii de sosire”.

Cand Dick alearga, Rick este intr-un carucior in fata lui. Cand Dick pedaleaza, Rick este intr-un scaun atasat bicicletei, in fata. Cand Dick participa la concursuri de inot, Rick este in barca trasa de tatal lui, care inoata in fata!!!. E absolut inimaginabil cata vointa a dovedit acest tata pentru a-si face copilul sa se simta implinit. Daca veti urmari videoclipul de mai jos, cu siguranta veti fi miscati de ceea ce inseamna sacrificiul lui Dick, pentru ca fiul sau sa simta bucuria maratonului in doi.

In februarie 2008, cei doi aveau 958 de concursuri la care participasera (din care 65 de maratoane si 6 triatloane), la unele ajungand in primul sfert al celor sositi!!!

Pentru mine cei doi sunt un exemplu care m-a lasat in lacrimi. Stiti de ce? Pentru ca mi-am dat seama ca exact istoria lor este si istoria mea. Am un TATA care ma poarta…. Dar stiti cum? Nu intr-un carucior cu rotile sau pe scaunul din fata al unei biciclete, sau intr-o barca. Ci in bratele Sale. Prin vaile adanci ale umbrei mortii, cand “doctorii acestei lumi” nu imi dadeau nici o sansa, el a alergat cu mine in brate….Prin marea involburata a talazurilor vietii, a acceptat sa inotam impreuna….De fapt “a inotat” El….

Iti multumesc Tata pentru alergarea in doi de care imi faci parte. Iarta-ma pentru “cursele” in care am primit cu mandrie aplauze crezand ca eu am alergat, uitand de fapt ca Tu m-ai purtat…Iti multumesc Doamne cu sinceritate pentru ca imi accepti handicapurile asa cum sunt ele….Iti multumesc ca ma faci sa ma simt fericit desi aveai de atatea ori motive sa ma abandonezi…. Vreau sa mergem impreuna in continuare Tata…Astept finalul, cand imediat dupa linia de sosire, te voi privi cu lacrimi de recunostinta in fata si voi spune inca o data: Multumesc pentru maratonul in doi….

Spre locuri de pace…

Tags

, ,

de Cristian Boariu

Oh Doamne… cuvintele Tale, sublime, marete,
M-ating fiecare, cand ziua e rece,
Cand frunza iar cade, cand toamna apare,
Cand vantul iar sufla, cand rana ma doare…

Lucrarea-nceputa, O Tata cu Tine,
As vrea plin de ravna, umila sa-mie fie,
Cu pace, cu har si cu multa iubire,
Sa fiu pentru lume, oricand, marturie.

Prin harul Tau Tata, sa-mi creasca credinta,
Sa nu pot Oh Doamne striga biruinta,
Pan’ ceasul de lupta si lunga-mi carare,
Sfarsi-voi la Tine, in marea splendoare.

Cand toamna se trece, si inima-mi plange,
Gandesc ca o data la Tine voi merge,
Gandesc ca in anii ce-mi stau inainte,
Vei fi pentru mine un Prea Bun Parinte…

O voce ce striga, un glas care cheama,
Spre locuri divine, spre timp far’ de toamna,
Spre locuri de pace, de calda iubire,
Cand inima trista, nicicand n-o sa fie.

10 Octombrie 2009